Spuneam într-un post trecut despre continuitate şi finalitate, referindu-mă la faptul că angrenajul boxului românesc e conceput ca un aparat care nu-şi poate valorifica produsul finit. Cei care văd obiectiv lucrurile, se află în permanenţă în opoziţie iar cei ce au în mâini destinele sunt atât de preocupaţi de aparenţe şi ameţiţi de confortul funcţiilor, încât le scapă din vedere esenţialul. Chiar atunci când încercăm să dăm o formă competiţiei, ajungem tot la compromis şi la decizii în spatele cortinei (vezi Centura de aur 2013 care a pornit iniţial ca şi criteriu de selecţie pentru Campionatul Mondial pentru ca mai apoi s-o scăldăm în stilul propriu ca să iasă cum trebuie).

Mai trist e că nu învăţăm nimic nici din experienţa proprie şi nici din a celor care au reuşit. În Statele Unite, “Mănuşile de aur” (Golden Gloves) e o competiţie care însăşi prin tradiţia şi seriozitatea ei reprezintă o recomandare a valorii celor care o câştigă. Joe Louis, Ezzard Charles, Sonny Liston, Cassius Clay, Sugar Ray Leonard sau Evander Holyfield sunt câteva dintre numele care au câştigat Mănuşa înainte de a face istorie în boxul profesionist. Dintre cei 11 câştigători ai anului 2010, 7 sunt la ora aceasta boxeri profesionişti, dintre care 6 de perspectivă (Rob Brant (10-0-0), Ronald Ellis (7-0-0), David Grayton (7-0-0), Toka Kahn Clary (11-0-0), Erick De Leon (7-0-0), Rau’shee Warren (11-0-0)). Nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor doar  reprezentantul de la grea, Steve Geffrard (2-2) dar e ştiut faptul că la categoriile mai mari, America a avut probleme în ultimii ani să-şi impună luptătorii.

La ei pare mai simplu simplu. Competiţia e competiţie, criteriile sunt criterii. E posibil să fie jocuri de culise, ori interes ascunse dar nicidecum acestea nu constituie regula ci excepţia. Ce nu am înţeles noi încă e că nimic clădit pe compromis nu are viaţă lungă, chiar dacă acesta pare justificat în momentul în care îl facem.