Nu vreau ca prin cele ce le voi scrie să scad în nici un fel meritele sportivelor sau ale antrenorilor. Limitându-ne la prezent, rezultatele obţinute sunt unele foarte bune. Dar pentru a ajunge din nou o forţă mondială, e nevoie de o privire dincolo de ziua de azi şi de o strategie coerentă. Fac un simplu apel la raţiune, în cazul în care există persoane preocupate de viitorul boxului românesc mai mult decât de siguranţa şi căldura fotoliilor comode sau a funcţiilor. De cele mai multe ori, analizele obiective care ar trebui să urmeze oricărei competiţii de anvergură, sunt acoperite de suficienţa îndeplinirii obiectivelor, zgomotul medaliilor sau al paharelor de şampanie. Privit de la birou, proaspăt încheiatul Campionat European poate fi declarat un succes. Organizare reuşită, medalii mai numeroase decât estimările, proteste puţine, toate par a fi ingredientele unei misiuni îndeplinite. Dacă aruncăm însă o privire mai în profunzime şi perspectivă, ne putem da seama că lucrurile nu sunt chiar atât de optimiste iar viitorul nu este deloc unul sigur. Există vreun plan coerent pentru mondiale ? Avem un lot stabil sau experimentăm în continuare? (la europene în lotul nostru s-au regăsit doar 5 din cele 10 campioane naţionale din 2013) Poate cineva să aprecieze la modul serios modul cum au luptat sportivele noastre? Care sunt certitudinile? Cât a fost noroc şi cât valoare incontestabilă? Pe cine ne bazăm mâine? Există vreo strategie pe termen mediu măcar?

Calculele antrenorilor lotului au fost simple înainte de începerea competiţiei: medalie de aur (Steluţa Duţă 48 kg), un argint (Luminiţa Turcin +81 kg) şi un bronz (Ioana Mera 60 kg). Speranţe se mai legau de numele Melindei Pantiş şi al Lăcrămioarei Perijoc. Asta punând problema valoric. Statistic, şansele cele mai mari le aveam de la categoriile mari, unde numărul sportivelor a fost cel mai redus (75 kg – 10 sportive, 81 kg – 9 sportive, 81+ doar 8 sportive). Realitatea a contrazis însă în mare măsură previziunile, doar Steluţa Duţă respectându-şi statutul şi nici ea atât de uşor cum probabil mulţi s-ar fi aşteptat. Surprizele s-au numit Marinela Radu, Cristiana Mihaela şi Simona Sitar în timp ce dezamăgirea din punctul meu de vedere a venit din partea Luminiţei Turcin. Ghinionista noastră a fost Lăcrămioara Perijoc care a terminat turneul în lacrimi după o decizie la limită.

Privind dincolo de clasamente şi distincţii şi analizând evoluţiile strict pugilistic, perspectiva nu este atât de încurajatoare cum pare. Sunt deja ani buni de când nu contăm în afara continentului. Speranţele noastre sunt legate veşnic de Steluţa Duţă. Ajunsă la 32 de ani, ea a tras din greu pentru medalia de aur de la europene, partida din semifinale contra rusoaicei Gnevanova fiind una care putea fi judecată în favoarea ambelor părţi. A câştigat cu inima de luptătoare şi ambiţia dar cât vor mai putea acestea s-o susţină în condiţiile în care sistemul o demoralizează zilnic ţinând-o la mila birocraţilor şi a programelor sociale?

Luminţa Turcin e celălalt nume cu greutate din lot, care din păcate în ultimii ani înregistrează o evidentă scădere de formă. Victimă a transformărilor fizice, Luminiţa s-a văzut nevoită odată cu creşterea în categorie să-şi adapteze stilul din unul tehnic spre unul bazat mai pe forţă şi să lupte cu şi la un număr de kilograme care o incomodează. Ambele partide făcute de ea la europene au fost slabe, oferind puţine speranţe în afara continentului. Menţinerea ei la 81+ nu cred că îi va aduce niciun beneficiu nici ei şi nici boxului românesc. Miza pe faptul că acolo concurenţa este cea mai slabă nu ar trebui să intre în discuţie.

De la celelalte trei medaliate nu cred că se pot aştepta rezultate mari în viitorul foarte apropiat. Deşi şi-au depăşit condiţia şi aşteptările, lipsa experienţei şi a tehnicii fac aproape imposibil de obţinut o medalie mondială sau participare olimpică. E nevoie de muncă multă cu ele pentru a le dezvolta atuurile şi corecta deficienţele şi a le aduce la un nivel competitiv la care performanţele lor să depindă în cât mai mică măsură de norocul tragerilor la sorţi.

Raza de lumină la acest moment cred eu că se numeşte Ioana Mera. Ghinionul ei teribil e că la 60 de kilograme luptă şi Katie Taylor, cea mai bună amatoare a lumii şi atâta timp cât irlandeza e în ring, aurul european, olimpic sau mondial sunt acontate. Mera e înzestrată cu combinaţia de talent, îndărjire şi tupeu care-i pot permite să obţină rezultate mari. Are un box care îmbină armonios forţa cu tehnica şi o atitudine dominatoare în ring, caracteristici care câştigă tot mai mult teren şi în boxul amator. Dar pentru ca ea să confirme la senioare, trebuie să i se asigure perspective, o pregătire specializată (de fapt cred ca fiecare componentă a lotului are nevoie de regim propriu de pregătire, în special pe partea tehnică) şi monitorizarea permanentă a progreselor.

Vin mondialele în luna noiembrie şi se ţin departe de casă. Acela va fi examenul adevărat pentru sportive şi cei din jurul lor. Dacă vrem cu adevarat rezultate, e nevoie de pragmatism şi judiciozitate. Cei mandataţi să obţină performanţele boxului românesc nostru au obligaţia să asigure condiţiile optime (echipament, alimentaţie, condiţii de pregătire şi recuperare, linişte şi stabilitate, etc…). În box, campionii nu se fac de pe o zi pe alta şi nici nu îşi pot permite să trăiască prea mult din amintiri.