Parafrazând titlul cărţii lui George Mihalache “Viaţa greilor nu e uşoară”, recenta ştire conform căreia proaspătul încoronat al categoriei grea uşoară, Sergey Kovalev, a încasat din bursa luptei câştigate în faţa legendarului Bernard Hopkins (500 000 $), după plata impozitelor şi a comisioanelor managerului şi antrenorului doar 125 000, mă face să deschid o discuţie ce priveşte rentabilitate vieţii de boxer. Cei mai mulţi nu ajung vreodată să lupte pe jumătate de milion de dolari. Lista lungă de practicanţi ai acestui sport, unii dintre ei campioni mondiali care, din diverse motive (proastă administrare, ţepe manageriale sau pur şi simplu venituri insuficiente) după terminarea carierei nu au rămas nici măcar cu bani care să le permită o existenţă decentă, vine să întărescă ideea că boxul este un sport din care cel mai bine trăiesc aceia care nu iau pumnii.

Comisioanele cu care sunt împovăraţi boxerii profesionişti (33 % la manager, 10-15 % antrenor, 2.5 % la organizaţie) fac ca de cele mai multe ori suma netă cu care rămân să fie insuficientă pentru a asigura traiul decent, ceea ce duce la o presiune pe sportiv de care întregul aparat profită. Cât ar trebui să câştige un boxer pentru a-şi asigura prezentul şi viitorul? La începuturi bursa este undeva la 100 euro/repriză (400 de euro/meci) ceea ce la un număr de maxim 5-6 partide pe an, e încă departe de a se numi succes. Dacă ai norocul să prinzi cheag şi să atragi atenţia impresarilor, ajungi la câteva mii de euro la meciuri importante dar în acest punct şi provocările sunt mult mai dificile, timpul de refacere mai lung, viaţa mai grea. Combinând logica cu matematica, se poate ajunge lesne la concluzia că soluţia unei bătrâneţi liniştite în cele mai multe cazuri nu se află în ringul de box.

De foarte multe ori, chiar şi cei care au ajuns la borcanul cu miere n-au sosit cu laurii la linia de sosire.  Joe Louis, Ray Robinson, Leon Spinks,. Fernando Vargas, Thomas Hearn, Felix Trinidad, Evander Holyfield sunt doar câteva din numele mari care s-au văzut obligate să declare falimentul. Dar dacă în cazul lor e vorba mai degrabă de incapacitatea de a-şi gestiona succesul şi banii, mai recentele exemple ale lui Manuel Charr sau  Emanuel Augustus, boxerul care după 78 de meciuri profesioniste (38-34-6, 20 KOs) se afla încă în pragul sărăciei, ori Magomed Abdusalamov care la al 19-lea meci al carierei (18 victorii, toate prin KO) pentru 40000 $ s-a trezit privind restul vieţii din scaunul cu rotile, ar trebui să dea de gândit celor care se bucură de privilegiul de a avea o alternativă. Nu mai discut de cazurile boxerilor talentaţi ai României ajunşi să trăiască mizer după o viaţă de pumni fiindcă lista e prea lungă iar timpul prea puţin. După părerea mea, ideal ar fi ca sportul cu mănuşi să poată fi văzut ca o rampă care să deschidă perspective mai degrabă decât ca o perspectivă în sine.

Nu contesc că boxul în esenţa sa este un sport extraordinar. Rolul său formator pe palierele bărbăţiei, stimei de sine, curajului, demnităţii, fair-playului, sunt incontestabile. Dar pentru a avea o imagine completă, trebuie privită şi partea goală a paharului. Se spune adesea că boxul este biletul omului sărac de a scăpa de mizerie dar încă nu am văzut nicio statistică care să arate cu exactitate câţi au extras acest bilet câştigător din totalul de aspiranţi.