Cristina Neagu, cea mai titrată handbalisă a noastră, într-un interviu recent acordat gsp a pus degetul pe o rană care din nefericire afectează sportul românesc aproape indiferent de ramură “Este o mare diferenţă între cum mă antrenam în România şi aici, la Buducnost. În special cu antrenorii români. Aici ştim totul despre adversari, în amănunt, despre fiecare oponent, fiecare jucător, trăim pentru handbal“.

O frază cu mai multe adevăruri decât cuvinte. Lipsa de curiozitate şi de inventivitate de la nivelul antrenorilor, acest “trăim pentru handbal”, care se poate translata şi în planul sportului cu mănuşi, cunoaşterea adversarilor, care astăzi e mai simplă ca oricând datorită internetului şi a mijloacelor multimedia, toate acestea sunt lucruri care lipsesc acut boxului românesc. Insule de pasiune (Călăraşi, Brăila, etc…) sunt prea puţin inconjurate de o mare de indiferenţă şi autosuficienţă. Perpetuarea atmosferei de cumetrie nu poate duce decât la contraperformanţă.

Oare câţi antrenori/conducători/arbitri mai trăiesc pentru sportul pe care îl reprezintă în adevăratul sens al expresiei? Câţi oficiali se îngrijesc ca sportivul şi nu ei să aibă cele mai bune condiţii de pregătire? Câţi îi asigură sportivului confortul mental şi suportul informaţional actualizat pe toate axele care definesc pregătirea (recuperare, antrenament, nutriţie)? Câţi mai verifică situaţia şcolară şi îşi asumă rolurile de mentor şi formator de caractere?

Răspunsul din păcate îl dau performanţele sau mai bine spus lipsa acestora.

P.S. Bineînţeles că a doua zi după interviul Cristinei, aceasta a şi fost “urecheată”. Nu de vreun tânăr antrenor de perspectivă şi nici de vreo fostă colegă, ci de veşnicul handbalului românesc, Gheorghe Tadici.