Scriam cu ceva vreme în urmă (aici) de atitudinea perversă pe care o au oficialii noștri ori de câte ori spinarea sau încheieturile celui care le asigură luxul, cedează. Era vorba  de judokanul Vladuț Simionescu, accidentat grav la genunchi în timp ce apăra culorile naționale și lăsat apoi de izbeliște de federație, comitetul olimpic și toți cei ce cu o zi în urma îi lustruiau medaliile și se premiau pentru ele.

 

Obișnuit cu greul, Vlăduț a strâns din dinți și cu ajutorul unor oameni generoși a trecut peste această cumpănă, reușind să se opereze în strainătate și să revină pe tatami în forță.

Dar ce mă bucură cel mai tare e că n-a uitat. Nici cine i-a fost alături și nici cine l-a părăsit la greu.

„Prima medalie, cea de la Bratislava, i-am dedicat-o antrenorului meu de la clubul austriac, titlul de la Belgrad fotbalistului Gicu Grozav, iar bronzul de la Zagreb domnului Popescu, tatăl fotbalistlui Ştefan Popescu. Fără ajutorul lor moral şi financiar, astăzi probabil nu aş fi fost pe tatami, nu ştiu dacă aş fi reuşit să mă operez. Lor le datorez revenirea mea şi le mulțumesc enorm pentru sprijin”

Își pune problema foarte serios să concureze pentru Austria iar atunci când vine vorba, rememorează tăios realitatea.

M-au ajutat oameni cu suflet mare. Cei care ar fi trebuit să mă sprijine, Federaţia şi COR, m-au tratat cu dispreţ. Mi-au închis uşa. M-am accidentat luptând pentru România, dar pentru ei acest lucru nu a contat. Gicu Grozav a citit din presă povestea mea. M-a căutat şi m-a ajutat cu această sumă de bani. La fel şi tatăl lui Ştefan Popescu. S-au mai strâns 4.000 de lei într-o urnă la un meci de fotbal al Politehnicii, în Copou. Aceşti bani i-am folosit la operaţie, iar clubul Politehnica m-a ajutat cu bani de deplasări în Turcia, cu bilete de avion

5000 de euro, sumă infimă atunci câd se discută premieri de oficiali sau deplasări în străinătate cu neamurile, s-a dovedit prea mare pentru a suporta operația unei speranțe olimpice.

Am discutat de mai multe ori cu preşedintele COR de atunci, Alin Petrache. I-am spus că nu vreau să fac operaţia în România. Şi nu pentru că nu am încredere în medicii români, ci pentru că nu am încredere în sistemul medical din România. În România, operaţia costa 5.000 de euro. I-am cerut să-mi dea aceşti bani pentru a mă opera în Turcia, dar nu au vrut. A fost o lovitură pentru mine. </span> Statul român avea obligaţia să-mi dea bani pentru operaţie pentru că mi-am rupt ligamentele luptând pentru tricolor. Nici cu recuperarea nu m-au ajutat

Din păcate cazul nu este unul izolat. În aproape toate sporturile gasim sportivi schilodiți de antrenamente intense și imbecile în timp ce oficiali spilcuiți și îmbuibați de chefurile de dinainte și după competiții ridică din umeri de după birourile bine lustruite. Sisteme organizate cu precizie mafiotă sunt insensibile la durerile celor ce constituie adevărata resursă a acestei industrii, sportivii.

Lipsa asigurărilor de sănătate, a antrenorilor inteligenți, a unor programe de pregătire ce să aibă în vedere prevenția și protecția sportivului fac ca situații de acest gen să fie regulă în loc de excepție. Valori de talie internațională se văd nevoite să apeleze la mila publică din cauza impotenței și a cinismului unui sistem condus politic în care oficialii federali răspund mai degrabă superiorului decât propriei conștiințe.

Austriecii mi-au făcut mai demult o ofertă foarte bună şi insistă şi acum. Trebuie să mă gândesc şi la viitorul meu. Eu mi-am rupt piciorul pentru România, iar statul m-a tratat cu dispreţ. M-am simţit umilit, abandonat. Iau în calcul să reprezint Austria pe viitor şi chiar am vrut să dau federaţia de judo în judecată, pentru că în statut sunt obligaţi să-mi asigure operaţia şi recuperarea. M-am simţit umilit, abandonat.

Ori în ce parte te întorci în sportul românesc dai de antrenori care ciupesc din diurnele sportivilor, directori de club ce împart banii discreționar sau conducători cu mentalități feudale. Rămași fără medalii, procuparea celor ce conduc destinele sportului românesc este să împartă felia de sărăcie acoliților în loc să planteze semințele viitoarelor performanțe.

Bravo Vlăduț! Deși sunt conștient că strigătul tău nu va avea ecou azi, ignoranța lor acționând ca un panou fonoabsorbant,  va veni o zi când paginile vor fi date înapoi iar actul tău de curaj va fi apreciat.