Gong final al Centurii de Aur, ediția 2018.

Ce am văzut? Meciuri bune, mai puțin bune, arbitraje corecte dar și unele părtinitoare, câteva sclipiri dar și multe motive de îngrijorare în ceea ce ne privește și o sală nedrept de goală pentru nivelul competiției, în care răsunau ecourile lipsei de interes față de nobila artă.

Dincolo de pustietatea tribunelor, a fost o competiție elegant organizată, transparentă, cu o mediatizare de excepție dar care a arătat că la ora aceasta suntem decuplați de înalta performanță și că speranțele pentru medalii strălucitoare la nivelul seniorilor sunt palide rău.

De ce am ajuns în această situație? Pentru că nu am deschis ochii la timp. Am mai scris de-a lungul timpului încercând să trag semnale de alarmă că lucrurile nu merg în direcția bună și că ne îndepărtăm cu viteză spre o zonă de neperformanță de unde ne va fi foarte greu sa ieșim. S-a preferat ascunderea incompetențelor sub fumul subțire al performanțelor sporadice. Acum culegem rezultatele.

Am rămas cu trei centuri două la băieți și una la fete. De evoluțiile fetelor nu am să mă leg de data aceasta. Amintesc doar atitudinea inexplicabilă a Steluței Duță care după ce a fost învinsă clar de Claudia Nechita a refuzat să dea mâna cu ea, manifestând o agresivitate nedemnă de o campioană la adresa unei colege de lot.

Dacă boxul te învață ceva de ținut minte pentru viață, e acea strângere de mână de la finalul unui meci pierdut, când în ciuda supărării și a frustrării, găsești tăria să-ți feliciți adversarul. Pentru că așa cum spunea  fostul baschetbalist John Wooden “poate că abilitățile te ajută să ajungi în vârf, dar caracterul este cel care te menține acolo“.

La băieți ne-am prezentat cu un efectiv subțire, din care doar evoluțiile lui Andrei Arădoaie au semănat cu boxul care se practică la ora aceasta în lumea bună. Aurul cu care s-au încununat Robert Jitariu și Mihai Nistor este unul “turcesc” și nu cred că mai ia ochii cuiva, decât poate a oficialilor care obțin beneficii de pe urma lor și al căror interes este să umfle balonul în ciuda găurilor din el.

Robert a făcut un meci entuziasmant în finală, dar în opinia mea el a fost avantajat de arbitri în semifinala contra galezului, pe care eu unul am văzut-o pierdută de boxerul nostru. Atunci, talentul i-a fost pus în umbră de incapacitatea de a surmonta dezavantajul fizic și dacă cineva vrea să învețe ceva, acela este meciul care trebuie studiat.

De câte ori aduc în discuție numele lui Mihai Nistor, o fac cu frustrarea dată de faptul că îl consider victima unui sistem odios și a unor factori care parazitează acest sport. Cel care l-a pus la podea pe Joshua acum șapte ani se zbate în anonimat și mediocritate, boxează pe promisiuni și iluzii și se stinge valoric încet dar sigur. Din păcate în boxul românesc avem mult mai mulți profitori decât vizionari iar rezultatul îl reprezintă devalorizarea constantă și irosirea unor talente care pe alte mâini ar fi putut să-și valorifice altfel potențialul.

Fără rival pe plan național, cred că Mihai poate intra in cartea recordurilor pentru performanța de la Cupa României pe care a câștigat-o anul acesta fără a boxa nici măcar o secundă. Lipsa meciurilor serioase se vede însă atunci când are de dat piept cu adversari adevărați. Demotivat, el practică un box de tip care pe care, disperat și fără perspective reale, în care e lovit prea mult, plâtind un preț mare chiar și pentru victorii.

Ca fapt divers, la această ediție a participat și un sportiv antrenat de mine, ce face parte dintr-un proiect ambițios pe care l-am demarat la începutul acestui an, dar despre el am să povestesc într-un serial de articole în care am să arat pas cu pas cât este de greu în Romania de astăzi să faci performanță, pentru că am fost martor în lunile care au trecut la fapte și situații strigătoare la cer ce explică mai mult decât suficient mocirla în care se zbate boxul românesc.