Celebrul antrenor Cus D’amato a spus: “Să vezi un om învins nu de un adversar mai bun ci de el însuși, e o adevărată tragedie“.

Tragedie e și cuvântul ce poate sumariza cariera unuia din cei mai talentați boxeri pe care i-a dat vreodată istoria acestui sport, Wilfred Benitez.

Pe 6 martie 1976, la doar 17 ani 5 luni și 23 de zile, devenea cel mai tânăr campion mondial din istoria boxului după 15 reprize de luptă împotriva deținătorului centurii WBA, Antonio Cervantes.

Trecuse la profesionism doar de doi ani și era deja în vârf. “Nu aveam niciun dubiu că-l voi bate. Eram pregătit excelent și nu am avut nicio problemă. Sunt pregătit să fiu campion.” Din nefericire, viitorul avea să arate că nu era.

În ziua în care l-a bătut pe Cervantes, Benitez era cel mai pur boxer ce exista pe planetă. Fără să știe însă, succesul istoric avea să fie începutul sfârșitului pentru el.

De mai bine de 20 de ani, suferind de demență pugilistică, nu se poate deplasa singur, nu-și recunoaște familia, nu se poate întreține, trăind din mila celor din jur. I-au dispărut chiar și amintirile, singurele arme pe care uneori boxerii distruși le au împotriva depresiei.

La fel ca în alte multe cazuri de pugiliști pe care vârtejul succesului i-a tras la fund, nici preatânărul portorican nu a putut face față tentațiilor ce au venit la pachet cu faima. Petrecerile, femeile și anturajul de lipitori l-au condus rapid într-un carusel la al cărui final îl aștepta dezastrul total.

Al cincilea as (ceilalți patru erau Leonard-Hagler-Hearns-Duran) nu a mai apucat să intre în careu, deși era atât de aproape. A dus meciul la decizie cu Sugar Ray Leonard, l-a învins entuziasmant pe Duran și a pierdut cu decizie împărțită la Hearn.

Prins în malaxorul celebrității, o vreme câștigă bazându-se pe instincte și talent. Talentul i-a adus victorii chiar și atunci când era nepregătit (partida cu Palomino). Apoi a venit vremea plății și întregul castel de nisip s-a năruit.

Cu semne de degradare mentală evidente, este dus de doi promoteri cinici să boxeze în Argentina unde e făcut knockout de un boxer anonim, Carlos Maria del Valle Herrera, care în urmă cu câțiva ani nu ar fi fost demn nici să-i lege șireturile. Cu licența suspendată în Puerto Rico pe motive de degradare mentală, cade testele de echilibru de dinaintea partidei dar i se permite să urce în ring unde înfrângerea vine firesc.

E abandonat aproape doi ani fără acte și bani. Elegantul artist care desena capodopere în pătratul magic bântuia confuz pe străzi, cu creierul distrus, cerșind pentru a supraviețui.

Deși în 1988 este diagnosticat cu encefalopatie post traumatică, o afecțiune degenarativă a creierului apăruta în urma loviturilor repetate la cap, e târât de promoteri în state unde reglementările erau mai permisive și pus să lupte de încă patru ori înainte de retragerea finală.

La 5 ani după aceea, la doar 38 de ani avea să cadă în sufrageria mamei sale. Își revine din comă după o săptămână dar nu se mai poate coordona sau întreține singur. E îngrijit de mamă până la decesul acesteia iar apoi de una din surori.

Cu siguranță Benitez merita o soartă mai bună. Un talent imens îngropat prematur de imaturitate, incompetența celor din jurul lui și cinismul unui sistem în care prețul pus pe viața sportivului este adesea insignifiant.

Chiar dacă nu-și mai aduce aminte cine este sau cine a fost, nimeni nu-i va putea lua cele trei titluri mondiale, victoriile entuziasmante, minutele de glorie petrecute între corzile ringului. Va fi amintit pentru totdeauna ca cel mai tânăr campion mondial din istorie și unul din cele mai mari talente pe care sportul cu mănuși le-a dat vreodată.