Auzim adesea că cel mai scurt drum la succes este prin eșec dar în același timp și că nimic nu te conduce mai rapid spre eșec decât succesul. Adevărat în ambele sensuri. Aruncând o privire succintă peste carierele campionilor, îți poți da seama lesne că nu există victorie care să nu se fi clădit pe un șir mai lung sau mai scurt de înfrângeri. Cum au reușit să facă față momentelor grele face diferența la final între cei care au căpătat consistență în a excela și cei care s-au culcat pe laurii victoriilor premature ori s-au înnecat în scuzele înfrângerilor din care nu au fost dispuși să învețe nimic.

Pericolul e dublu, rețeta succesului trainic fiind cum reușești să găsești echilibrul între gestionarea înfrângerilor și a succeselor.

Spun asta fiindcă deseori, succesul generează autosuficiență, ineficiență și cel mai rău, aroganță. Atât în sport cât și în afaceri, de multe ori cei care au obținut un succes, își irosesc mai apoi energia apărându-l în loc să rămână fideli lucrurilor care i-au dus în vârf. Văd în jur atâția sportivi care își consumă de bună voie potențialul stagnând în spatele unor victorii mărunte, fără a înțelege că momentul în care încetezi să mai faci lucrurile care te-au dus în top, este tocmai momentul în care începi să o iei la vale.

De cealaltă parte sunt aceia care pierd repetat dar nu pricep nimic. Nu analizează, nu corectează, nu progresează. Preferă calea usoară a găsirii scuzelor, știind că o scuză îți oferă un adăpost pe viață în timp ce înfruntarea realității cere excelență zilnică, pierzând însă din vedere amănuntul esențial că amărăciunea regretului că puteai mai mult este mult mai usturătoare și de mai lungă durată decât a efortului cerut pentru progresul zilnic.

Așadar, succesul și eșecul sunt gemenii fără de care nu poate fi imaginată evoluția, fie că vorbim se sport, afaceri sau viață. Cum faci să îi împaci? Stă scris chiar la intrarea pe terenurile de tenis de la Wimbledon:

De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul
Tratând pe-aceşti doi impostori la fel