“Fii mai preocupat de caracterul tău decât de reputație, fiindcă în timp ce reputația este ceea ce cred ceilalți că ești, caracterul e cine ești tu cu adevărat.” –John Wooden
Cuvânt uzat până la devalorizare, caracterul, această trăsătură definită de ansamblul însușirilor psiho-morale ale unei persoane, a devenit de-a lungul timpului leit-motiv atunci când vine vorba despre conduită în sport.
Ești catalogat de caracter atunci când strângi mâna adversarului sau trimiți o minge în afara terenului pentru a-i putea fi acordate îngrijiri medicale.
În opoziție, lipsa caracterului te face să scuipi, să trișezi ori să nu-ți respecți cuvântul, deci în aparență, caracterul pare să țină de modul de abordare a unor situații punctuale. În realitate lucrurile sunt ceva mai complicate și se face adesea confuzie între încercarea disperată de a păstra o imagine și trăsătura imuabilă numită caracter. Altfel nu îmi pot explica cum echipa care a arătat compasiune cu doar câteva zile în urmă, acum, când scorul nu îi mai avantajează țin de minge în timp ce adversarul agonizează la pământ sau cum boxerul care își strângea cu empatie adversarul în brațe e dovedit ulterior că a luptat dopat, punându-i oponentului său viața în pericol.
Celebrul antrenor Cus D’Amato spunea că în box nu se poate pune problema de onestitate și trebuie folosite toate mijloacele pentru a câștiga.
John Wooden pe de altă parte, unul din cei mai respectați antrenori de baschet, consideră vitală construcția în jurul unui caracter puternic care să permită în primul rând sinceritatea cu sinele.
Care din cei doi are dreptate? Evident Wooden. Pentru că după ce luminile se sting, când vine momentul dării de seamă, nu rămân după tine nici medaliile și nici banii. Urmele pe care le-ai lăsat pe acest pământ sunt cele ale faptelor tale iar faptele bune au întotdeauna în spate tăria de caracter.
Într-o lume tot mai mult bazată pe înșelătorie, nu e ușor să ții cârma dreaptă dar totuși sunt unii care reușesc să o facă având conștiința împăcată indiferent de cât de mult au avut de pierdut.

Christophe Bassons e un nume pe care probabil nu l-ai auzit niciodată. Ciclist de performanță, era component al echipei Festina în anii 90, când a fost descoperită o cantitate mare de substanțe dopante în Turul Franței, declanșând un scandal imens. Cercetările au arătat o adevărată operațiune de dopaj, care implica aproape întreaga echipă. Aproape, pentru că Bassons s-a opus. Amenințat, izolat și în final concediat a rămas neclintit în fața incorectitudinii.
Kirsty Wade e un alt caz. Atletă într-o perioadă în care dopajul era în floare, ea a ales să rămână curată.

“Nu cred că am fost curajos că nu am luat droguri. Pentru mine curajul înseamnă să depășești frica, iar eu nu am fost niciodată speriat. Am fost doar norocos. Am avut o educație bună de acasă, multă dragoste în viața mea, niciun gol pe care să vreau să-l umplu cu droguri. Să refuz dopajul a fost ușor pentru mine ” – Christophe Bassons
“Nu mi-a trecut niciodată prin cap să iau droguri. Chiar nu mi-a trecut. Sincer, nu am fost nici măcar tentată, fiindcă ar fi fost împotriva întregii mele ființe. Am vrut să concurez corect și cu conștiința împăcatî. Biscuiții cu ciocolată sunt o tentație pentru mine, nu steroizii anabolizanți” – Kirsty Wade
Ca ei mai sunt și alții ale căror valori personale au învins contagiunea minciunii, alegând să-și alerge propriile curse pe piste paralele. Sinceritatea nu le-a fost răsplătită pe măsura tăriei de caracter de care au dat dovadă. Cine își mai aduce aminte de locul al șaptelea, chiar dacă primii șase au fost dovediți dopați?
Mai puțin sonore ca cele ale lui Marion Jones sau Lance Armstrong, numele lor rezonează cu valori care îi pun pe o listă selectă și separată a adevăraților sportivi, a competitorilor cinstiți. Iar atunci când cineva o să caute prin arhive soluții pentru o lume mai bună, Wade și Bassons vor suna mult mai bine decât Jones sau Armstrong.