Tags
Scriam cu ceva vreme în urmă (aici) de atitudinea perversă pe care o au oficialii noștri ori de câte ori spinarea sau încheieturile celui care le asigură luxul, cedează. Era vorba de judokanul Vladuț Simionescu, accidentat grav la genunchi în timp ce apăra culorile naționale și lăsat apoi de izbeliște de federație, comitetul olimpic și toți cei ce cu o zi în urma îi lustruiau medaliile și se premiau pentru ele.

Obișnuit cu greul, Vlăduț a strâns din dinți și cu ajutorul unor oameni generoși a trecut peste această cumpănă, reușind să se opereze în strainătate și să revină pe tatami în forță.
Dar ce mă bucură cel mai tare e că n-a uitat. Nici cine i-a fost alături și nici cine l-a părăsit la greu.
„Prima medalie, cea de la Bratislava, i-am dedicat-o antrenorului meu de la clubul austriac, titlul de la Belgrad fotbalistului Gicu Grozav, iar bronzul de la Zagreb domnului Popescu, tatăl fotbalistlui Ştefan Popescu. Fără ajutorul lor moral şi financiar, astăzi probabil nu aş fi fost pe tatami, nu ştiu dacă aş fi reuşit să mă operez. Lor le datorez revenirea mea şi le mulțumesc enorm pentru sprijin”