Dominația neperformaței ce patronează boxul românesc își arată roadele cu fiecare ocazie. Amintirile medaliilor sunt tot mai îndepărtate iar vântul schmbării întârzie să bată. S-a atins o stare de suficiență ale cărei victime sunt în cele din urmă sportivii care își sacrifică pe altarul incompetenței cei mai frumoși ani sperând în rente viagere ținute departe de cumetrii, interese, lipsă de cunoștințe, viziune și realism.

Se supraviețuiește la trecerea timpului, pe bază de promisiuni neonorate și tăceri stânjenitoare postcompetiționale. Incompetența antrenorilor este evidentă, probată de rezultate și statistici iar cea oficialilor de incapacitatea alcătuirii unor programe eficiente. Sunt deja câțiva ani de când avem mai multe centre olimpice, devenite în timp mize financiare mai degrabă decât generatoare de performanță. Guri de oxigen, cum le spune președintele federației, fără a menționa că oxigenul se traduce în subvenții pentru aparatul mult prea încărcat și ineficient din cadrul unei federații suferinde. Nu există planuri coerente de pregătire și nici strategii solide de dezvoltare. Doar promisiuni și vorbe goale de conținut. Puținele opinii obiective sunt trecute rapid în conul de umbră al indiferenței care gravitează în jurul boxului românesc.
Realitatea
Ultima medalie la Mondiale a fost în 2011, când Bogdan Juratoni cucerea bronzul la cat. 75, la Baku în timp ce ultimul titlu mondial la amatori se pierde negura anului 1999, când la Houston, George Olteanu câştiga categoria 54 kg, iar Marian Simion pe cea de la 71 kg. La nivel european am respirat datorită lui Mihai Nistor, medaliat cu bronz în 2014 și 2015, el însuși un caz celebru de “malpraxis” al sistemului, așa cum am arătat în mai multe rânduri aici. Continue reading