Dupa cum spuneam şi în prima parte, jabul este de departe cea mai importantă lovitura din arsenalul unui boxer, fie el amator sau profesionist. E varful de lance în atac şi prima barieră defensivă. “Boxerul cu cel mai bun jab castigă de regula lupta” sau “Cand ai dubii, dă un jab” sunt doua din adevărurile boxului care evidenţiază importanţa loviturii cu bratul din faţă. Este singura lovitură ce se poate executa din orice poziţie şi din mişcare, neavând nevoie de acelaşi mecanism de sprijin pe care celelalte lovituri îl necesită. Folosită pentru a pune distanţă, a puncta pe cărţile de arbitraj, să-ţi pui adversarul pe piciorul din spate  ori să-i întrerupi atacul, cu ajutorul ei poţi controla ringul şi lupta. Pe cât de unanimă e opinia generală faţă de importanţa lui, pe atât sunt de împărţite părerile când vine vorba de tehnicile care îl implică. Cu pas în faţă sau fără, cu degetul mare în sus sau paralel cu solul, cotul lipit de corp sau nu, pleznit sau apăsat. Depinde sau nu de particularităţile fizice şi stilul de luptă al fiecăruia?

Dincolo de controverse, un lucru cert e că marea majoritate a loviturilor trimise si primite într-o luptă vor fi jaburi, de aceea este deopotriva important sa stii atat cum sa lansezi lovitura cat si cum sa te aperi de ea. În prima fază am să mă opresc asupra aspectelor ofensive urmând ca în viitor să tratez şi apărarea cu şi de jab.

Modul de execuţie Cu genunchii uşor îndoiţi, din poziţia de bază (braţele sus, bărbia în piept, privirea pe adversar), se extinde braţul concomitent cu o rotire a antrebraţului înspre dreapta pe ultima treime a distanţei, asemeni unui tirbuşon, aşa încât la impact palma să fie paralelă cu solul. Se execută relaxat, în viteză  ascunzându-l cât de mult posibil (intenţia poate fi trădată de aducerea cotului în exterior, mişcarea umerilor, …). Larry Holmes, unul dintre maeştrii acestei lovituri spunea că “jabul se plezneşte ca o lovitură de prosop”. Reusita e o problema care tine in egala masura de  aprecierea distantei, sincronizare si inducerea adversarului in eroare. Fiind o lovitură directă, se evită traiectoriile curbe. Indiferent dacă e la cap sau corp, trebuie urmată linia dreaptă în execuţie aşa încât umărul să acopere bărbia pentru a nu lăsa oportunităţi de contră adversarului. O greşeală frecventă în cazul jabului la corp este simpla ţintire cu braţul înspre corp, fără căderea de nivel aferentă, ceea ce lasă descoperit capul pentru contrele cu dreapta adversarului. Retragerea se face pe aceeaşi traiectorie, la fel de rapid. Mâna dreapta nu cade pe parcursul execuţiei, manusa deschisa rămâne in pozitie de aparare lipita  de bărbie. Importantă de asemenea este menţinerea echilibrului pe durata execuţiei. Nu trebuie pusă excesiv de multă greutate pe piciorul din faţă pentru a nu risca dezechilibrarea.

Respiraţia  Se expiră forţat pe fiecare lovitură. Unii preferă expiraţia doar pe nas, alţii recomandă a se face printre buze. Adepţii respiraţiei pe nas aduc argumente legate de siguranţă, gura deschisă fiind o ocazie nedorită de fracturi sau dislocări (vezi celebrul Muhammad Ali – Ken Norton când Ali a fost surprins de un pumn cu gura deschisă , suferind o fractură de mandibulă). O respiraţie corectă ajută la forţa loviturii, detensionează organismul şi face mai uşor de primit o eventuală contră.

Controversa pasului în faţă Majoritatea surselor, recomandă un mic pas în faţă, mai bine zis o alunecare concomitentă cu lovitura. Angelo Dundee, unul dintre cei mai buni antrenori ai tutror timpurilor, nu recomandă asta elevilor, spunând că odată cu pasul te expui unei lovituri de dreapta. “Fentează şi alunecă înainte. Nu lovi până nu eşti în raza de acţiune şi poţi să-ţi atingi adversarul.”

Controversa degetului mare (vertical sau orizontal) În video-ul din prima parte a expunerii depre jab, Bernard Hokins a exemplificat jabul cu degetul mare “in sus”, folosindu-l pentru a sparge garda. Wladimir Klitschko, boxer care a transformat jabul într-o adevărată lovitură de forţă spune “Cel mai bun jab este cel pe care-l dat fără să ştii. Câtedodată degetul este în sus, alteori în jos. Nu există o regulă. Totul dpinde de sincronizare şi de situaţia din timpul luptei”.

Alte consideraţii despre jab   Regele acestei lovituri, Tommy Hearns spune “ai nevoie de două tipuri de jaburi. Cel obişnuit, pleznit şi în forţă, şi unul care să-l dai atunci când urmează o lovitură de dreapta, care trebuie să fie mult mai uşor ca să nu împingă adversarul din raza de acţiune”. Spusele lui Hearns, sunt întârite de George Foreman “când mă pregăteam pentru Olimpiadă, îmi spuneau intr-una sa dau jaburi. Dar jabul meu era atât de puternic încât împingeam adversarul şi îmi era imposibil să-l ating apoi cu dreapta”. Freddie Roach face o observaţie foarte interesantă despre directa cu braţul din faţă, explicând totodată cum a pierdut Oscar De La Hoya partida cu Floyd Mayweather “De La Hoya a dominat cu jabul până în repriza a 8-a. Apoi, n-a mai putut să se deplaseze cum trebuie (să taie ringul). Şi când nu poţi să-l ţii pe adversar în faţa ta, jabul nu mai este de nici un folos.” Celebrul antrenor Eddie Futch prefera să schimbe garda elevilor săi astfel încât braţul de forţă să fie în faţă “în definitiv, dacă jabul urmează să fie cea mai frecventă lovitură pe care o dai, de ce să nu vină din partea ta mai puternică?”