S-a mai dus un an şi odată cu el încă o parte din speranţele celor care mai cred în revirimentul boxului românesc. Aşteptări multe, confirmări mai puţine şi majoritatea dorinţelor reportată pe anul următor. Boxul nostru funcţionează în continuare în regim de avarie şi nici nu se poate altfel atâta timp cât bazele pe care este pus sunt strâmbe. Neperformant, nerentabil şi în consecinţă neatractiv, el trăieşte din firmiturile aruncate de autorităţi, deşi este demonstrat istoric că cel puţin în box mila statului nu generază bunăstare. Cu o componentă amatoare care în loc s-o completeze o sabotează pe cea profesionistă ce ar trebui să producă cu adevărat plusvaloarea, fără perspective care să ofere garanţii solide, sportivilor nu le rămâne altceva decât să-şi găsească angajamente pe ringuri străine şi reci. Din păcate acum culegem roadele anilor în care forţele care dirijează acest sport au acţionat divergent, interesele mărunte l-au copleşit pe cel naţional iar spiritul de precupeţ pe cel vizionar.

2014 a fost anul în care Lucian Bute a părăsit clasamentele pound-for-pound, lăsând pentru prima oară în ultimii ani boxul profesionist românesc fără portdrapel. Niciun pugilist din plutonul doi nu s-a încumetat să preia ştafeta şi nici perspectivele nu sunt extrem de încurajatoare, cei îndreptăţiţi (Jo Jo Dan, Bogdan Dinu, Ronald Gavril sau Răzvan Cojanu) având vârste la care pot spera la modul realist mai mult la succesul personal decât la un loc în istoria boxului. Lucian promite reîncoronarea dar curentul ce-i stă împotrivă pare mai puternic în acest moment decât forţa cu care poate el să vâslească.

Jo Jo Dan a repetat practic anul 2013, cu o victorie împărţită dar mult mai grea la Kevin Bizier şi un meci cu adversar fără pretenţii în luna mai. Teoretic, ar avea în acest an cale liberă la un meci pentru centură dar rămâne să vedem dacă se va şi materializa, în condiţiile în care deţinătorul, britanicul Kell Brook, visează caşcaval, Wembley şi Amir Khan.

Bogdan Dinu, Ronald Gavril şi Răzvan Cojanu au urcat frumos şi lin anul ce a trecut, ei fiind la acest moment boxeri de card principal în gale importante. În cazul lor 2015 va fi decisiv în definirea carierelor, cu multă pregătire şi puţin noroc ei putând oferi momente frumoase în ring.

Cristian Ciocan, cu un management nemţesc foarte atent, a ajuns în clasamentele mondiale mult peste locurile la care ar fi fost îndreptăţit să spere şi pentru ca această bulă speculativă să nu se spargă fără profit, a fost pus pentru un preţ potrivit pe tava lui Tyson Fury într-o partidă cu statut de “ori la bal ori la spital” dar mai probabil la cel din urmă. Ceea ce presa noastră de sport şi cancan vede ca un “imens cadou”, este o vânzare clasică în box, ultimii români care au beneficiat de acest privilegiu otrăvit (Viorel Simion, Lucian Bute, Jo Jo Dan) nefiind deloc fericiţi la gongul de final.

Viorel Simion, nume de care se legau aşteptări mari la început de 2014, a avut un singur meci fără miză şi după el o linişte absurdă.

Divizia de tineret speranţe, James Chereji, Cătălin Paraschiveanu, Alexandru Marin, se află încă la primul urcuş al carierei, fiind prea devreme pentru a pune presiune pe ea cu aşteptări nerealiste. Lor nu putem decât să le ţinem pumnii strânşi şi să le dorim mult succes şi curaj în ring.

În linii mari cam asta a fost. Ce urmează? Gală cu pretenţii la Cluj pe 21 februarie, când e anunţat în ring Victor Puiu iar Florin Cardoş se va bate pentru o centură intercontinentală, Ciocan vs Fury pe 28 februarie, Bogdan Dinu pe 14 martie în gala ce are cap de afiş meciul Jean Pascal – Sergey Kovalev. Şi multe multe vise: Lucian Bute să revină cu succes, Jo Jo Dan să ajungă la Kell Brook şi Cristian Ciocan la Klitschko