Tags

, ,

La scurt timp după capitularea lui Cristian Ciocan, boxul românesc mai suferă un duş rece odată cu înfrângerile celor mai bine clasaţi boxeri, Jo Jo Dan şi Ronald Gavril. Cât a fost surpriză şi cât aşteptare? Ce înseamnă aceste rezultate şi cum arată orizontul din noua perspectivă?

În cazul lui Jo Jo Dan, nici cel mai optimist fan al său nu cred că spera la mai mult decât un eşec onorabil. În deplasare şi în faţa unui adversar aflat în vârful carierei, superior din toate punctele de vedere, victoria lui Dan ţinea mai mult de hazard şi de o lovitură norocoasă decât de strategie şi planificare. Criticile ulterioare legate de tactica antrenorilor nu au nicio legătură cu realitatea. Dan a dat tot ce a avut mai bun, a luptat atât cât i-au permis forţele dar a trebuit să facă faţă unui adversar aflat la un nivel valoric superior. Din nefericire, odată cu înfrângerea el şi-a confirmat şi fragilitatea in faţa loviturilor de forţă, lucru de care viitorii săi adversari vor profita cu siguranţă. Palmaresul lui foarte bun va fi vânat acum de boxeri aflaţi în ascensiune, partea bună a acestui fapt fiind că Dan va putea obţine burse consistente în următoarele partide.

Din păcate, mai puţin previzibilă a fost înfrângerea lui Ronald Gavril în faţa americanului Elvin Ayala (28-6-1) dar şi în cazul lui, pentru cei care i-au urmărit obiectiv evoluţiile, au existat semne de alarmă, acoperite însă de uralele victoriilor obţinute. Spre exemplu, cu Thomas Falowo, Ronald a avut vreo două reprize în care a pierdut controlul partidei, plătind în pumni primiţi preţul deplasării deficitare în ring, a vitezei scăzute de execuţie şi a imobilităţii trunchiului. A câştigat datorită anduranţei şi forţei superioare dar pentru un observator realist, era destul de clar că parcursul său va fi tot mai greu în aceiaşi parametri. Nu şi pentru experţii noştri  care s-au grăbit să-i pună pe umeri centuri mondiale pentru simplul fapt că se antrenează în aceeaşi sală cu Floyd Mayweather. Deşi mai surprinzător, eşecul lui Ronald e mai puţin usturător decât cel al lui Jo Jo, pentru că vine într-un moment când lucrurile se mai pot schimba aşa încât ascensiunea să continue până la potenţialul maxim.

Ce ar trebui să pricepem din aceste eşecuri?

În primul rând că ar fi momentul să se renunţe la fixaţia publică asupra titlurile mondiale. A înconjura obositor evoluţiile boxerilor noştri de aura unor false titluri nu face decât ca gustul realităţii să fie mai amar în momentul adevărului. Boxul profesionist înseamna în primul rând bani şi abia apoi glorie eternă. Cred că avem suficiente exemple care să depună mărturie că o centură, fie ea şi mondială, nu ţine de foame şi nici nu încălzeşte locuinţa. Preocuparea boxerilor profesionişti trebuie să fie în primul rând asigurarea subzistenţei lor şi a familiilor lor şi abia apoi potolorea setei nelimitate a opiniei publice pentru centuri cu orice preţ.

În al doilea rând, n-ar strica trecerea la un nou grad de maturizare şi obiectivism. Spun asta fiindcă pentru a putea reîncepe urcuşul, trebuie să vedem realist exact unde ne aflăm. A ne crede stăpânii lumii şi războinicii luminii când ne hrănim sportivii cu iluzii, ceai şi biscuiţi, nu face decât să îndepărteze luminiţa de la capătul tunelului şi să prelungească noaptea boxului românesc.