Tags

, ,

mihai-nistor-a-dat-de-podea-cu-erik-pfeifer-i-a-devenit-campion-mondial-aiba-pro-boxing-la-categoria-supergrea-303518-1

În boxul românesc nu e liniște nici între războaie. Mizeria din care acest sport pare să se alimenteze iese la suprafață de câte ori un sportiv se hotărăște să vorbească. Ultimul este Mihai Nistor, cel mai valoros produs al generației actuale și până la ora asta singurul boxer român calificat la Olimpiadă. Sătul de promisiuni, aflat la vârful carierei și în poziția de a  se gândi și la binele propriu, el a decis să schimbe clubul, lucru greu de realizat într-un sistem bazat pe căpușare în care binele sportivului este cea din urmă preocupare.

Ocazie foarte bună pentru ca cei care au trecut recent în opoziție să arate rapid cu degetul, deși și pe vremea lor sportivul o ducea la fel de prost și promisiunile erau tot neonorate. Dar asta nu mai conteaza. De fapt, în avalanșa de acuze zilnice, este și greu să mai vezi cine de partea cui este. Preocuparea principală este păruiala reciprocă în timp ce sportivii rabdă și încasează.

Proaspătul președinte Vasile Câtea s-a dovedit incapabil să rupă plasa intereselor județene alegând tabăra exploatatorului:  Nistor a avut câteva pretenţii pentru a rămâne la Bacău, dar nu i-au putut fi satisfăcute. Plecarea lui cu doar câteva luni înainte de Olimpiadă o consider inoportună. El avea stabilit programul de pregătire până în august, program ce era finanţat de Comitetul Olimpic şi Sportiv Român. Pentru că a ieşit din programul de pregătire, COSR i-a suspendat finanţarea începând din luna februarie. Aştept acum să mi se prezinte noul său plan de pregătire, dar nu mai sunt aşa de sigur că Mihai va lua medalie la Rio”. 

Nici o vorbă despre promisiuni sau obligații. Nimic despre asigurări medicale, cărți de muncă sau situația școlară. Nimic despre viitorul sportivului. Focusul e pe pretenții și finanțare. În viziunea lor, a celor care conduc de ani buni boxul românesc, sportivul trebuie pus la colț atunci când îndrăznește să gândească. El trebuie să execute doar programe de pregătire de multe ori inepte, să aducă medalii și finanțări pentru a putea îmbuiba angrenajul supraponderal.

Lui Mihai nu îi răspunde nimeni deși problemele puse de el sunt concrete și punctuale:

“N-AM CARTE DE MUNCĂ, NU MI-AU PLĂTIT DĂRILE LA STAT”

“M-A CĂRAT INUTIL PÂNĂ LA DOHA!”

“M-A DUS CU VORBA CĂ MI SE VA DA O CASĂ ÎN BACĂU”

“A PROFITAT DE PE URMA MUNCII MELE”

“Mi-am plătit singur costurile deplasării, cazării și tratamentului medical pe care l-am urmat în Italia. A fost vorba despre circa 1.000 de euro, pe care nu i-am recuperat nici până acum. Am trăit mai mult din banii câștigați de la AIBA decât din fondurile de la Bacău. Apropo, mai sunt restanțe de acolo, nimeni nu zice nimic!”

Cazul Mihai Nistor nu este unul singular. El reprezintă imaginea tristă a boxerului român, bun cât poate aduce profit și abandonat atunci când nu mai servește intereselor. O dovadă în plus că în ciuda permutărilor de la vârf, schimbarea la față a boxului românesc întârzie să se producă.