Zilele acestea pugilistul Ola Afolabi și-a anunțat retragerea. La 36 de ani, cu un palmares rezonabil 22 victorii și 5 înfrângeri, britanicul stabilit în Statele Unite a considerat că e suficient. Scrisoarea în care își spune povestea și totodată justifică retragerea e impresionantă. El scrie despre viața lui cu aceeași lejeritate și franchețe cu care boxa. Povestea unui om simplu, care a tras din greu pentru victoriile sale, a unui luptător adevărat și a unei vieți salvate de box.

“În urmă cu 16 ani eram flămând și fără casă, când am intrat în sala de box. Fără experiență sau antrenament, am decis să merg pe acest drum.

În 2002 am avut prima luptă. Eram atât de încordat. Mă întrebam întruna “Ce se va întâmpla dacă pierd? Dacă oamenii care au avut încredere în mine vor descoperi că sunt un nimic? Voi fi din nou fără casă și flămând.”  De câte ori mă gândesc la acel meci, sunt destul de sigur că l-am pierdut dar decizia fost una de egalitate.

“Peste trei ani am luat o luptă contra unui veteran revenit în ring, fost campion mondial (n.r. Orlin Norris), care avea un palmares de 57 de victorii . Eu aveam la ora aceea 10 victorii, 3 egaluri și un meci pierdut. Am fost anunțat de meci cu o săptămână înainte și se presupunea că voi fi carne de tun pentru ca el să acceadă spre un meci de titlu. L-am făcut knockout în repriza a șaptea.

După asta, nimeni nu a mai vrut să lupte cu mine. Trei ani au trecut fără ca să am vreun meci. Dacă nu ar fi fost managerul clienții pe care-i antrenam, nu aș fi reușit. În timpul ședințelor de sparring am suferit o dezlipire de retină. Am suferit și o leziune a unui nerv cranian care m-a lăsat cu o deficiență de vedere. Cei mai buni ani ai mei se pierduseră.

Am primit apoi un telefon, să lupt cu un tânăr (n.r. Eric Fields) care avea 11 victorii, 9 prin ko și nici o înfrângere. Făcuse knockout un fost campion mondial în 50 de secunde. Era un killer. Ajunsesem la 11 kilograme, cu 20 peste greutatea mea de luptă. Fără opțiuni, fiind prima ofertă primită în trei ani, am luat lupta cu o lună înainte. Am slăbit în patru săptămâni 20 de kilograme și l-am făcut knockout în repriza a zecea. Aveam 29 de ani și încă nu-mi pierdusem cu totul anii de glorie. Doar o bună parte din ei.

Imediat după asta am primit o altă ofertă de a lupta în Manchester. Cu o săptămână înainte de luptă aveam una din ultimele ședințe de sparring cu un anume Tyson Fury, când am suferit o desprindere de retină la celălalt ochi. Cu două zile înainte de lupta carierei eram în urgență fiind operat. Oprația a fost un succes dar nu aveam voie la nici un șoc din de două săptămâni. La două zile după operație luptam cu un boxe cu palmares 29-2, 23 ko (n.r. Enzo Maccarinelli). L-am făcut knockout ]n repriza a noua.  Câteva luni mai târziu, aveam șansa de a fi campion mondial.

A trebuit să lupt în Germania pentru prima oară. Am resimțit senzația de la primul meu meci. Dacă eram un farseur? O să mă întorc înapoi la a fi sparring partener și la a antrena oameni pentru a putea trăi. Am primit 175 000 $, cea mai mare bursă a mea până la acel moment. Am pierdut la decizie strânsă, ceea ce și astăzi cred ca a fost mai degrabă un meci egal. Am acceptat înfrângerea și am realizat că pentru a fi campion trebuia să bați clar campionul. N-am făcut-o așa că am pierdut.

După aceea am semnat cu frații Klitschko și Tom Loefler. Pentru prima dată aveam pe cineva puternic care să aibă grijă de mine. Am luptat mai des. Nu erau neapărat meciuri mai grele sau mai ușoare dar m-au ținut activ. 

În 2011 în timp ce făceam sparring cu Wladimir Klitschko pentru meciul lui cu David Haye, mi-am dislocat umarul. Am mers să lupt în Anglia și în vestiar când imi făceam încălzirea, umărul mi-a sărit din nou. N-am spus nimănui din cauză că nu îmi permiteam să anulez lupta. Am intrat în ring și mi-am făcut adversarul KO în prima repriză cu cea mai bună dreaptă pe care am dat-o vreodată.

Mi s-a recomandat oprația dar asta însemna să stau pe margine un an iar eu nu îmi permiteam asta în cea mai bună perioadă a carierei. Am ales terapia. De atunci mi-am mai accidentat umărul de cel puțin 2-3 ori pe durata fiecărui stagiu de pregătire.

Doi ani mai târziu, la 32 de ani, aveam din nou șansa să boxez cu Marco Huck. Am boxat din nou îăn Germania. Am fost mai activ și am câștigat acel meci dar din cauza jocurilor de culise, a fost declarat egalitate, furându-mi visul de a deveni campion mondial. A fost ordonat un rematch dar a trebuit să aștept un an pentru asta. Boxerii câțteodată devin bătrâni peste noapte. La 33 de ani, cu umîrul uzat și după un an de inactivitate am pierdut revanșa.

Am continuat să lupt și am câștigat centura IBO în Mecca boxului, Madison Square Garden.

La 35 de ani, datorită celor de la K2 Boxing, am primit oportunitatea de a boxa pentru titlul mondial WBC. Am trecut prin Mexic unde am contactat “diareea călătorului”. Am fost complet deshidratat, mergâțnd de 40 de ori la toaletă îăn cele două zile premergătoare meciului. Am pierdut la decizie. Șapte luni mai tîrziu, am boxat cu un campion olimpic cu un palmares 24-1 (n.r. Rakhim Chakhkiev). L-am făcut KO în repriza a 4-a.

Apărarea centurii în fața lui Marco Huck, m-a adus la ultimul meci. Cu o lună înainte de a împlini 36 de ani, nu am fost niciodată un puncher redutabil, eram doar agil cu reflexe și timing bune. Când îmbătrânești, primele lucruri pe care le pierzi, sunt reflexele și timingul. Deși am încercat să dau tot ce am avut mai bun, am pierdut lupta.

Atunci am decis să pun mănușile în cui. Am fost întotdeauna un realist. Boxul a fost dureros, mi-a adus satisfacții dar și stări negative. Mi-am văzut idoli ca Roy Jones sau James Toney având probleme cu vorbirea sau echilibrul. Dacă li s-a putut întâmpla lor, cu siguranță mi se putea întâmpla și mie. Și nu voi lăsa asta.

Singurul regret pe care îl am este că nu am putut lupta niciodată în orașele mele natale (Lagos, Londra).

La 36 de ani, după două operații la ochi, trebuie să spun adio ringului. Am suficienți bani ca să duc o viață liniștită.

Vă mulțumesc tuturor celor care m-ați ajutat și susținut pe acest lung drum.“