Bernard Hopkins

“Îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. Luptam cu Secundo Mercado în Ecuador în decembrie 17, 1994. Repriza a 5-a, nu am văzut lovitura. El lovea, eu loveam și el a fost cel care a atins primul. Nu-mi amintesc cum am căzut. Știu că eram la pământ întrebându-mă “Cum am ajuns aici?“. M-am ridicat. M-a făcut knockdown iar în rundul 7 și arbitrii au punctat egal. Patru luni mai târziu am luptat din nou cu el și l-am făcut knockout.”

Larry Holmes

Larry Holmes a rămas în memoria fanilor și datorită felului cum și-a revenit din flashul lui Ernie Shavers. S-a ridicat și și-a făcut knockout adversarul. Filozofia lui era simplă: Întâi te ridici. Apoi îți faci griji daca ești sau nu în regulă.

Roy Jones

Cea mai mare problemă e pierderea controlului. Un luptător nu-și dorește niciodată acest lucru. Prima dată când am fost pus la podea la profesioniști, a fost cu Louie Del Valle (18 iulie, 1998). Nu-mi amintesc cum am căzut. A fost ca și un scurtcircuit de o secundă după care am gândit “Nenorocitul m-a pus jos. Acum sunt furios cu adevărat.” M-am ridicat și am câștigat fiecare repriză cu excepția aceleia.

Au mai fost apoi și alte situații când am fost făcut knock down dar mai rău, în sensul că întunericul a durat mai mult. Contra lui Pawel Glazewski în Polonia a fost o chestiune de echilibru. Mi-am zis atunci “Rahat. Ma duc jos. Trebuie să mă ridic rapid să nu creadă ca sunt afectat.”

Mark Breland

A fost împotriva lui Marlon Starling (22 august 1987). Nu-mi amintesc lovitura. Știu doar că eram pe corzi și m-a lovit. Cădeam și îmi spuneam “Rahat.” Apoi am lovit podeaua. Senzația a fost una de relaxare. A fost un sentiment ciudat. Imi spuneam să mă ridic dar nu puteam. Credeam că mă ridicam dar în realitate mă luptam fără succes. Apoi … gata.

Kevin Kelley

Prima oară am fost făcut knockdown de Gregorio Vargas în noaptea în care am câștigat  titlul categoriei featherweight (4 decembrie 1993). A fost ca și un fulger urmat de o pocnitură. Un moment, am rămas în picioare. În următorul, eram la podea. Nu știu când și cum am căzut. În 36 de lupte nu mai pățisem așa ceva. Dar ideea e că după ce ți se întâmplă prima oară, încolțește o sămânță în mintea ta și ți se poate întâmpla mai ușor pentru că ești obișnuit cu ideea de knockdown. Probabil ar fi trebuit să merg la terapie. Pentru că după aia, când eram lovit și afectat, ceva în mine îmi spunea să stau jos mai degrabă decât să mă ridic. Luptătorii au o minte interesantă. 36 de lupte și niciun knockdown, apoi eram făcut knockdown tot timpul.

Micky Ward

Am un echilibru destul de bun, așa că nu am avut de-a face cu knockouturi fulger. Am suferit patru sau cinci knockdownuri. Cateodată a fost ca o lumină ce merge în întuneric pentru o secundă și eram jos.Altădată știam că îmi voi pierde echilibrul și voi cădea. De fiecare dată reacția mea era să mă întreb “Cum am ajuns aici?”, deși era evident cum ajungi acolo. Ești lovit puternic în cap.

Randy Neuman

Am fost pus la podea de câteva ori din lovituri flash. Prima dată am fost afectat cu adevărat de un tip Jimmy Harris (18 februarie, 1971). Nu știa să lupte. Mă jucam cu el și am devenit neglijent. Apoi am aflat că poate lovi. Un luptător nu e un martor bun al propriilor knockdownuri fiindcă nu-și aduce aminte tot. Pentru mine a fost ca și cum un întrerupător mi-ar fi decuplat creierul. M-am ridicat înainte de zece și știam unde sunt. Dar nu eram stăpân pe picioarele mele și arbitru a oprit lupta.

Zab Judah

La knockdownuri e vorba de sincronizare. Să știi cum să ajungi la celălalt mai repede decât el la tine. Primul adversar care m-a pus la podea a foat Jan Bergman (12 februarie 2000).

Era și primul meu meci de titlu mondial. L-am pus la podea de două ori în prima repriză. În cea de-a doua, m-a lovit sus cu un croșeu. Nu mai fusesem făcut knockdown așa că nu am realizat ce se întâmpla. Apoi a fost “O nu, sunt jos.” A fost un knockdown flash. N-am fost rănit, mai mult jenat. Îmi spuneam “Fir-ar, acum nu mai pot schimba ce s-a întâmplat.” Așa că m-am ridicat și tot ce mi-a rămas de făcut a fost să lupt ca să câștig lupta.

Oscar De La Hoya

Am fost pus la podea de patru ori la profesioniști. Prima oară de Narciso Venezuela. M-a lovit direct în bărbie dar a fost mai mult o chestiune de echilibru. M-am ridicat și l-am făcut KO un minut mai târziu.

A doua oară a fost cam aceeași poveste contra lui Giorgio Campanella. Și Ike Quartey m-a pus la podea cu un croșeu bun de stânga dar a fost tot un flash knockdown din care m-am ridicat. Au fost momente extrem de jenante pentru mine. De fiecare dată mi-am spus “Asta nu ar fi trebuit să mi se întâmple. Sunt un luptător superior.”

Cealaltă dată când am fost făcut knockdown a fost Bernard Hopkins. Ce e interesant e că lucrurile se leagă și din punct de vedere psihologic. Eram în joc, lupta era competitivă dar erau vremuri de nefericire pentru mine în viața personală. Eram obosit să fiu cine eram. M-a lovit puternic la corp. Am căzut. M-am întrebat de mii de ori “Aș fi putut să mă ridic?” Și răspunsul este DA. Dar voiam ca totul să se termine. Nu lupta. Să fiu Băiatul de Aur, totul. Nu a fost ceva conștient în timp ce arbitrul număra. Dar acele conflicte din interiorul meu au făcut să rămân jos. Trebuie să sapi cu adevărat în adâncimi ca să înțelegi.