Dominația neperformaței ce patronează boxul românesc își arată roadele cu fiecare ocazie. Amintirile medaliilor sunt tot mai îndepărtate iar vântul schmbării întârzie să bată. S-a atins o stare de suficiență ale cărei victime sunt în cele din urmă sportivii care își sacrifică pe altarul incompetenței cei mai frumoși ani sperând în rente viagere ținute departe de cumetrii, interese, lipsă de cunoștințe, viziune și realism.

Se supraviețuiește la trecerea timpului, pe bază de promisiuni neonorate și tăceri stânjenitoare postcompetiționale. Incompetența antrenorilor este evidentă, probată de rezultate și statistici iar cea oficialilor de incapacitatea alcătuirii unor programe eficiente. Sunt deja câțiva ani de când avem mai multe centre olimpice, devenite în timp mize financiare mai degrabă decât generatoare de performanță. Guri de oxigen, cum le spune președintele federației, fără a menționa că oxigenul se traduce în subvenții pentru aparatul mult prea încărcat și ineficient din cadrul unei federații suferinde. Nu există planuri coerente de pregătire și nici strategii solide de dezvoltare. Doar promisiuni și vorbe goale de conținut. Puținele opinii obiective sunt trecute rapid în conul de umbră al indiferenței care gravitează în jurul boxului românesc.

Realitatea

Ultima medalie la Mondiale a fost în 2011, când Bogdan Juratoni cucerea bronzul la cat. 75, la Baku în timp ce ultimul titlu mondial la amatori se pierde negura anului 1999, când la Houston, George Olteanu câştiga categoria 54 kg, iar Marian Simion pe cea de la 71 kg. La nivel european am respirat datorită lui Mihai Nistor, medaliat cu bronz în 2014 și 2015, el însuși un caz celebru de “malpraxis” al sistemului, așa cum am arătat în mai multe rânduri aici.

Conducătorii delegațiilor noastre se aruncă înaintea fiecărei competiții în declarații pe cât de sforăitoare pe atât de fantasmagorice. Vorbe goale și vise irealizabile sunt lansate în spațiul public cu intenția de a adormi vigilența și exigențele celor care îi finanțează. Și de multe ori, chiar reușesc cu concursul mai marilor cu acoperire politică, ce pun batista pe țambal. Dau doar trei exemple recente:

Jocurile Europene Minsk 2019
„Avem speranțe mari și mergem cu 4-5 copii la medalii acolo. Eu cred că măcar 2-3 medalii sunt asigurate. Îi simt foarte hotărâți pe băieți, simt că vor să-și pună în valoare potențialul arătat în pregătiri, acolo unde s-au comportat exemplar.”
Rezultatul: 0 medalii.

Campionatele Europene 2017
“Obiectivul delegației noastre este cucerirea a 1-2 medalii și calificarea tuturor boxerilor enumerați la Campionatele Mondiale.”
Rezultatul: 0 medalii, niciun sportiv calificat la mondiale.

Campionatul Mondial 2019, care se desfășoară zilele acestea în Rusia este și el un nou prilej de derapaj al raționamentului:

“Sperăm să ne clasăm în primele șase locuri. Avem un lot tânăr, cu acești sportivi și cu cei care mai vin de la tineret vom face o echipă redutabilă și cu pretenții pentru competițiile viitoare”

Președintele a fost și mai optimist, avansând un halucinant loc 5.

Eu cred că dacă îi întrebi pe cei care fac astfel de declarații câte tări participă sau câți sportivi sunt în competiție, habar nu au. Pentru că dacă ar avea cea mai mică idee, și-ar da seama cât de deplasate sunt vorbele lor. Nu mai bine te pregătești în liniște și lași rezultatele să vorbească de la sine? Ba da, doar ca ar fi foarte foarte multă liniște.

(foto: Federatia Romana de Box)

La Campionatul Mondial din Rusia, participă 78 de națiuni cu un total de 365 de sportivi. România se prezintă cu 4 boxeri (Schiopu Marian Gabriel 52kg, Suciu Vasile 63kg, Arădoaie Paul Andrei 81kg și Filip Cristian Razvan 91kg), din care la momentul publicării acestui articol trei  (Filip, Șchiopu și Suciu) au ieșit deja din competiție fiind învinși încă din primul tur, aspect asupra căruia voi reveni.

Prima întrebare care se ridică este de ce la una din cele mai importante competiții din an preolimpic, în condițiile unor cantonamente prelungite ale loturilor naționale și ale condițiilor costisitoare și ireproșabile de pregătire, nu putem alinia sportivi decât la jumătate din categorii? Când ne verificăm forțele și care sunt de fapt obiectivele noastre? Robert Jitaru menajat pentru turneele preolimpice după ce a pierdut în primul tur la Minsk? Acesta e modelul nostru de strategie?

Principalele forțe din boxul mondial și-au respectat statutul întrând în competiție cu garnituri solide atât numeric cât și valoric: Cuba – 7, USA – 7, Uzbekistan- 8, Kazahstan – 8, Anglia – 8, Ukraina – 6, Rusia – 8. Sunt foarte curios să ne spună oficialii noștri, pe care din astea le depășim noi cu cei 4 sportivi?

Cuba își aduce în Rusia campionii mondiali Erislandy Savon, Veitia Soto Yosvany, Julio La Cruz, Cruz Gomez Andy, Kazahstanul vine cu campionul mondial Yyeraliyev Kairat, Franța cu Oumiha Sofiane în timp ce noi venim cu jumătate de efectiv și ne menajăm cel mai valoros produs pentru un viitor iluzoriu și improbabil.

Revenind la declarațiile lipsite de logică, este la mintea cocoșului că pentru a ocupa locul 5 sau 6 ar trebui ca toți sportivii noștri să se califice în faze superioare. Ce ne recomandă? Absolut nimic.

În 2017 la Hamburg, dintre țările care au participat cu 4 sportivi, Azerbaidjanul a ocupat locul 8 pe națiuni cu o medalie de aur și una de bronz iar Mongolia locul 14 cu o medalie de bronz. Pe 6 a fost Ukraina care cu 8 boxeri a obținut o medalie de aur. Noi nu am participat cu niciun sportiv.

La 81 de kilograme, categoria unde bănuiesc că speranțele sunt cele mai mari, favoriți sunt cubanezul Julio La Cruz, campionul mondial en-titre și azerul de origini cubaneze Alfonso Dominguez Loren, câștigătorul aurului la Jocurile Europene unde noi ne-am făcut de râs, niciunul din boxeri nereușind să ajungă măcar în sferturi. Andrei Arădoaie, dacă va trece de învingătorul dintre armeanul Hovhannisyan Artush și olandezul Kasparian Artjom, va da în optimi cel mai probabil peste puternicul congolez Pita Kabeji Peter, cap de serie numărul 7, o nucă foarte greu de spart, iar dacă printr-o fericită împrejurare va trece de acesta, adversar în sferturi îi va fi Dominguez. Misiune imposibilă având în vedere rezultatele sau mai degrabă lipsa lor din ultimul timp.

Sigur că aș putea încă fi contrazis de realitate și Arădoaie să urce pe podium și să răstoarne pronosticurile, dându-le ocazia conducătorilor să se bată cu pumnii în piept dar asta nu ar rezolva deloc problema de fond. Ar fi doar picături de geniu într-o mare de dureroase înfrângeri.

Faptul că oficialii noștri nu-și revin din amețeală, arată că nu sunt semne de însănătoșire a fenomenului pugilistic autohton în viitorul apropiat. O spun de ani de zile dar urechile celor care trebuie să audă sunt înfundate sau acoperite de zgomotul de fond al laudătorilor, în timp ce zi de zi se toacă bani pe neperformanță.

De ce nu confirmăm la seniori?

Spunea Cus D’Amato că să vezi un om învins nu de adversar ci de el însuși, e o adevărată tragedie. Imi permit să completez că atunci când omul vrea, poate dar e îngenuncheat de un sistem defect, tragedia e și mai mare.

Cristi Filip este băimărean de-al meu, al cărui parcurs îl urmăresc de mai multă vreme și pe care chiar dacă nu-l cunosc personal l-am sprijinit atunci când mi-au fost cerute referințe de la unul din cei care l-au sponsorizat într-un moment al carierei. Parcursul lui e din nefericire definitoriu pentru ceea ce se întâmplă la noi cu tineri talentați, de succes în primele faze dar care nu se mai afirmă la maturitate.

Medaliat cu bronz la Europenele de tineret din 2017, e unul din prospectele care în mod natural ar fi fost de așteptat să confirme în ringul seniorilor. Din nefericire nu e deloc așa, în primul rând din cauza felului în care îi este proiectată cariera.

Intrând greu în categorie, a fost forțat la +91 de kilograme, unde încrederea în sine i-a fost avariată de faptul că principalul contracandidat era Mihai Nistor. Abandonul din prima secundă a finalei campionatului național și mai apoi retragerea de la Centura de Aur unde de asemenea urma să întâlnească un boxer puternic nu au contribuit în niciun fel la construcția atitudinii de învingător indispensabilă unui campion. Înțeleg că pumnii lui Nistor erau grei dar dacă cineva își imaginează că prin abandon se formează psihicul unui viitor senior la cea mai grea categorie, se înșeală amarnic.

Aceste detalii se iau în calcul cu mult înainte de competiții. Greutatea naturală, cum i se poate adapta stilul la categorie, cine îi sunt adversarii și ce viitor are acolo? Cu Cristi îmi e ușor să observ că acești pași au fost săriți. Din păcate nici după ce a revenit la 91 de kilograme efectul nu a fost cel dorit. Recenta înfrângere de la Campionatul Mondial în fața unui adversar inferior la toate capitolele, demonstrează fără dubiu că nu se află pe drumul cel bun.

Sportiv cu calități fizice de excepție, Cristi boxează temător, ineficient, adaptat competiției interne unde primește deciziile datorită concurenței extrem de slabe și a numărului mai mare de lovituri pe care îl dă. Fără volum de lovituri și forță, avantajele fizice nu înseamnă nimic.  În afara granițelor, unde lucrurile se pun în alți termeni, nu va putea învinge niciodată dacă nu își va schimba strategia de abordare cu una potrivită cerințelor boxului actual.

Simpla analiza a meciului cu georgianul dovedește subțirimea pregătirii ce se face cu el. De la greșeli de începător ca poziția piciorului în multe din schimburi sau lipsa prospețimii la o vârstă la care acest lucru e inacceptabil  și până la chestiuni de tactică și strategie ca încercarea de a câștiga meciul cu jabul, denotă o tratare superficială a pregătirii și necunoașterea  criteriilor de judecare. Nu merg mai departe de manualul pentru arbitri al AIBA, de unde citez: “Atunci când numărul de lovituri este inegal, calitatea lor va fi cea care decide câștigătorul reprizei. Exemplu: Șapte (7) jaburi și șapte (7) lovituri de forță câștigă în fața a șaisprezece (16) jaburi.” Deci în boxul modern 14 poate fi mai mare decât 16. Meciurile nu se mai câștigă doar cu mulți pumni și entuziasm. Trebuie să știi exact ce dai, când, unde și cum pentru a-ți apropia victoria.

La fel a pățit Steluța Duță la Campionatele Europene și mulți alți boxeri români care au invocat nedreptatea judecătorilor după înfrângeri, neștiind pe de o parte de ce au pierdut iar pe de alta ce ar fi trebuit să facă pentru a câștiga. Fiecare analiză detaliată pe care o fac îmi arată că aceste aspecte nu sunt studiate în cadrul loturilor noastre. Lipsesc analizele serioase făcute atât la victorii cât mai ales la înfrângeri, planurile de meci individualizate, lipsesc foarte multe piese din ceea ce ar trebui să fie pregătirea boxerului pentru înalta performanță.

În sport se spune că o înfrângere este cu adevărat eșec atunci când nu înveți nimic din ea. Ai noștri au pierdut în ultimii ani pe toate fronturile și în loc să tragă concluzii și învățăminte au preferat să se ascundă de adevăr. Din păcate, realitatea ne dărâmă ușa din față la fiecare mare competiție și va continua s-o facă până când familia boxului românesc se va reuni și va înțelege că interesul comun și nu cel personal e prima treaptă a scării ce duce la înalta performanță.