Putea alege o retragere ușoară, cu adversari bătuți doar de faima și amintirile sale, dar nu a făcut-o. Ar fi putut alege pensionari pentru a-l conduce ultimii pași în ring dar a riscat cu tineri flămânzi pe care i-a pus la locurile lor în istorie. Ar fi putut adopta circul meciurilor demonstrative, bătându-se cu influenceri și staruri social media, dar a preferat varianta onoarei și a nevânzării de sine.

La fiecare răscruce, a mers pe varianta spartană, calea grea, la fel cum i-a fost tot drumul. O simplă privire pe meciurile din ultimii ani și vezi cum ar trebui să arate o carieră legendară. În ultimele zece meciuri, cinci dintre oponenți nu aveau nicio înfrângere. Parcurgând numele celor cu care a împărțit ringul în cei peste douăzeci de ani de carieră, îi cam vezi pe toți cei mari ai vremii sale: Marco Antonio Barrera, Juan Manuel Marquez, Erik Morales, Oscar De La Hoya, Ricky Hatton , Floyd Mayweather, Miguel Cotto, Shane Mosley.

Sincer, pentru mine a fost o surpriză alegerea lui Errol Spence Jr. ca adversar. L-am studiat mult pe Manny Pacquiao, i-am citit cărțile biografice, am ținut aproape de el în ultimii ani pentru că l-am considerat băiatul bun al generației sale, omul care seamănă binele necondiționat în jurul său, care nu ajută pentru likeuri, care după ce s-a ridicat pe el prin forțe proprii, i-a ridicat pe toți pe cei pe care i-a putut duce în spate. Îi cunosc poveștile, și cele spuse și cele din spatele cortinei. Cu toate acestea, nu m-am așteptat să joace atât de tare finalul. Sigur că în termeni absoluți, el nu riscă nimic. Moștenirea lui rămâne neatinsă indiferent de rezultatul acestei înfruntări iar ieșirea va fi în aplauze și plecăciuni. Dar aș fi vrut ca ea să fie sub scut și nu pe el.

Are vreo șansă Manny Pacquiao în fața celui mai promițător prospect al ultimilor ani? Unsprezece ani diferență, tot atâția centimetri în înălțime, treisprezece mai puțin în alonjă. Plus revenire după mai bine de doi ani de absență din ring. Forță, viteză, calități atletice, toate de partea lui Spence. Dacă se făcea film, trebuia trezit Tom Cruise pentru un nou episod din Misiune Imposibilă. Dar Manny a semnat. A ținut să iasă din scenă în compania celui mai bun, pentru că așa dictează conștiința unui campion.

A mai crezut în șanse mici, și asta l-a propulsat pe culmile pe care a ajuns astăzi. S-a luat la trântă cu sorți potrivnici în primul meci cu Marco Antonio Barrera, pe când era încă necunoscut și contra lui Oscar De La Hoya pe care l-a umilit crunt, dar acum parcă a întins cam mult coarda destinului. Nu văd scenariul în care să iasă învingător cu Spence dar cred că la final asta va conta prea puțin.

Ce va reține posteritatea, e imaginea imposibilului făcut posibil prin muncă neîncetată și credință, a omeniei rămase intacte și pe vârful valului, a măiestriei dusă aproape de ireal prin atitudine față de muncă, a înfrângerilor asumate și transformate în lecții de viață, a boxului readus la statutul de artă nobilă prin respect și compasiune față de adversar. Altfel spus, Manny Pacquiao.