Azi nu e despre Vasyl Lomachenko, care deși a luptat în această dimineață, a avut o evoluție care i-a arătat mai degrabă vulnerabilitățile decât punctele tari. Nu e nici despre William Zepeda, ce a făcut un meci incredibil în fața lui Jojo Diaz, lovind necontenit timp de douăsprezece reprize și nici despre băieții noștri care s-au bătut în gala de la Cluj, la care am fost, dar despre care îmi e greu să găsesc cuvinte potrivite și care să nu doară.

E despre un boxer care a învins un adversar mult mai dificil decât cei din ring, Timpul. E despre Kiko Martinez. La optsprezece ani de la debut și cincisprezece de când a atras atenția lumii asupra sa învingându-l în Dublin în chiar prima repriză pe Bernard Dune (24-0-0) într-un meci în care cota la pariuri pentru victoria lui în rundul inaugural era de 66/1, micuțul spaniol continuă să urce cu perseverență aceeași scară și să uimească. A adunat 44 de victorii, 11 înfrângeri, răni care au șocat opinia publică (vezi pozele de după meciul doi cu Josh Warrington), operații chirurgicale ce nu l-au descurajat, dar și respectul unei lumi întregi pentru atitudinea de care a dat dovadă de-a lungul timpului.

E omul de care nu trec decât cei mai buni ca el și nici aceia tot timpul. A pierdut la Josh Warrington, Zelfa Barrett, Leo Santa Cruz, Garry Allen Russell, Scott Quigg sau Carl Frampton, dar a redus la tăcere, învingându-le favoriții, sălile din Dublin (TKO 1, Bernard Dunne (24-0-0)), Lyon (TKO 12 Arsen Martirosyan (18-4-0)), Atlantic City (TKO 6 Jonathan Romero (23-0-0)), Osaka (TKO 7 Hozumi Hasegawa (33-4-0)), Sheffield (TKO 6 Kid Galahad (28-1-0)).

Ultima ispravă a făcut-o sâmbătă seara, când a dat piept pe Wembley Arena cu favoritul gazdelor Jordan Gill (27-1-1), pe care l-a făcut să regrete decizia de a-l întâlni încă din repriza a treia în care l-a pus la podea de două ori. Lăsat în picioare de arbitri dornici de victoria gazdei, Gill a mai pus genunchiul jos de două ori în rundul patru, până când colțului său i s-a făcut milă și a aruncat prosopul recunoscând superioritatea absolută a neobositului toreador Kiko Martinez.

La o categorie la care vârful se atinge de regulă la 27-28 de ani iar la 32 majoritatea pune mănușile în cui, Kiko încă performează și impresionează la 36 și jumătate. Învinge, pierde, merge mai departe. Se reîntoarce în sală și face ce știe el mai bine, se antrenează cu același entuziasm ca în prima zi. După înfrângeri revine cu victorii, după victorii, cu obiective mai mari. Câștigă sau cade încercând. E campion mondial la două categorii de greutate. Aseară a recâștigat pentru a nu știu câta oară centura EBU European, încât aceasta ar trebui să-i poarte numele.

Eddie Hearn spunea spunea despre el:

Ești ca Benjamin Button, mai tânăr în fiecare an. Arăți mai bine ca în urmă cu zece ani.

Kiko e ceva mai modest și recunoaște că timpul își ia totuși partea:

Tatăl Timp nu e de partea mea. Fiecare luptă contează și își ia tributul. Dar încă mă simt bine. Mă simt ca și cum aș mai putea să iau provocări și să surprind lumea din nou. Vreau să ies din scenă în termenii mei. Simt că încă mai pot să lupt pentru un titlu mondial. Pur și simplu îmi place să iau parte la astfel de evenimente. Ele mi-au dat viață.

A câștigat. Cel mai probabil va reveni pentru a 58-a oară în ring. Cel mai probabil, pentru a treia oară împotriva lui Josh Warrington. Tot cu șanse foarte mici de victorie, dar încrezător până în ultima secundă în acea șansă, așa mică cum este ea, știind mai bine ca oricine că în box gloria se află la doar un pumn distanță.