După pumnii pe care i-au schimbat în cele două întâlniri din 2017 și 2018, Canelo și Golovkin au încercat să meargă pe drumuri diferite în cursa spre celebritate, dar se pare ca destinul și banii îi aduc din nou împreună.
După ce l-a bătut în meciul doi pe Golovkin, Canelo a considerat conturile încheiate și a încercat să-și croiască drumul spre glorie oferind burse consistente în schimbul unor victorii mai facile. I-a scăpat de grijile zilei de mâine pe Rocky Fielding, Callum Smith, Avni Yildirim, Billy Joe Saunders și Caleb Plant, nume care și-au predat palmaresul cu bucurie în schimbul unor milioane multe care chiar dacă le-au plătit și spitalizarea, le-au rezolvat problema subzistenței cel puțin câteva vieți de acum înainte.
Valul popularității i-a oferit însă iluzia invincibilității, spulberată de rusul Dimitrii Bivol la începutul acestei luni, lucru ce l-a făcut pe Canelo să-și reevalueze opțiunile mai realist de data asta și să revină la masa negocierilor de la care plecase prea grăbit. A redeschis ușa pe care o trântise nu demult, alegând să joace la siguranță cu un adversar în declin decât să riște o a doua înfrângere la Bivol, conștient fiind că are nevoie de o victorie de răsunet ca să revină în atenția planetară.
În sport la fel ca și în viață, dacă te apropii prea mult de soare, de cele mai multe ori te arzi. A pățit-o în această dimineață Saul Canelo Alvarez, care s-a trezit prea târziu cu o pălărie prea mare în persoana rusului Dmitrii Bivol, căruia pur și simplu nu a avut ce să îi facă pentru a-și apropia victoria. Impulsionat de imensul capital de încredere alimentat de evoluțiile din ultima vreme, mexicanul a crezut că poate atinge cerul cu mâna și a sărit din nou peste categorii în căutarea și mai multului.
Dar dacă în celelalte minuni de vitejie săvârșite fiecare adversar a avut slăbiciuni pe care mai devreme sau mai târziu le-a putut specula, acum nu a mai fost cazul. Bivol a boxat cerebral, ordonat, respectând planul de meci din prima și până în ultima secundă. Și-a folosit jabul eficient, a boxat din distanța care i-a convenit folosindu-și jocul de picioare pentru a alege traiectoriile optime în ring, a atacat în șarje și s-a apărat ermetic la celebrele croșee care făcuseră înainte nenumărate victime. Statistica se aliniază cu aspectul vizual și reflectă imaginea unei partide desfășurate într-un singur sens.
În ciuda evoluției curajoase a lui Ryota Murata, soarta nu a putut fi întoarsă și nici pronosticurile răsturnate. Japonezul rămâne cu consolarea că a dat cam tot ce a avut la dispoziție, și-a jucat șnsa cu onoare depășindu-și pe alocuri capacitățile, dar pur și simplu Golovkin a fost prea mult pentru el. Planul lui de meci a fost curajos, mizând pe punctul slab al lui Golovkin, fragilitatea la loviturile la corp și cât timp resursele fizice și mentale l-au ajutat, l-a pus cu brio în practică.
Golovkin a părut deranjat și chiar afectat în primele cinci reprize de desele incursiuni la corp ale lui Murata combinate cu directe la cap care și-au atins ținta de prea multe ori. Limbajul corpului din prima jumătate a meciului nu a fost deloc unul favorabil, Triple G părând chinuit, obosit, rigid și incapabilș de a găsi soluții în care să nu fie lovit. Norocul lui a fost că rezistența la pumni a lui Morata a scăzut odată cu trecerea timpului, iar strategia una mie una ție i-a dat în cele din urmă câștig de cauză celui mai experimentat.
Indiferent de care parte a barierei simpatiei te găsești vis a vis de Canelo Alvarez, n-ai cum să nu recunoști că e omul momentului în boxul mondial, pana care scrie istoria perioadei. După atâția ani de progres și fugă după recorduri e tot mai greu să găsești lucruri nemaifăcute. Și totuși cei care îndrăznesc suficient, reușesc, iar Alvarez este fără doar și poate unul dintre temerari. Deși nu este primul care e unificat toate centurile unei categorii (mai sunt cinci campioni care au reușit asta în era cu patru titluri- Bernard Hopkins, Jermain Taylor, Terence Crawford, Oleksandr Usyk, Josh Taylor), este singurul care a realizat acest lucru în mai puțin de un an. Ceea altora le ia o întreagă carieră sau ce în cazul celor mai mulți rămâne doar un vis neîmplinit, pentru el a părut de domeniul firescului.
Alimentat de un curaj nebunesc, în mai puțin de unsprezece luni și-a pus la brâu toate centurile categoriei super mijlocii și a făcut-o într-un mod care nu lasă loc de interpretări, deposedându-i pe deținători într-o manieră indiscutabilă. De la Callum Smith (27-0-0) a luat primele două centuri (WBA și WBC) după ce l-a brutalizat crunt timp de douăsprezece reprize iar pe Billy Joe Saunders (30-0-0) l-a deposedat de titlul WBO și l-a făcut să se gândească mai mult la sănătate provocându-i retragerea și lăsăndu-i amintire o fractură de os orbital, pentru ca ultima piesă lipsă, centura IBF, să o obțină de la Plant în această dimineață după o demonstrație de măiestrie care a venit să completeze imaginea celui mai bun pugilist din topul pound-for-pound.
A fost ca în vremurile bune. O sală plină fremătând la fiecare pumn, spectacol de lumini și pumni, atmosferă electrizantă și luptă dusă până la marginile rezistenței. Deși deznodământul era oarecum așteptat, au fost voci care au prezentat meciul ca unul greu, având în vedere apărarea excelentă a lui Plant și stilul bazat pe o deplasare permanentă. Realitatea însă a prezis-o și dictat-o mexicanul.
Întrebarea este oarecum retorică, fiindcă englezul este departe de a fi disperat. E campion olimpic, și-a tras centuri și la profesioniști, încă umple stadioane în Anglia și are în cont zeci de milioane obținute pe barba lui. Sigur că privite lucrurile dintr-un unghi pesimist, a pierdut două meciuri și perspective foarte luminoase nu se prea întrezăresc, dar e într-un punct în care era clar că se va ajunge, pentru că aproape invariabil, aici iși aduce boxul adepții cu bărbii de sticlă.
Recentele vizite la sălile lui Eddy Reinoso și Ronnie Shields sunt în mod clar un semnal că Joshua își caută omul care să-i resusciteze cariera. Mișcarea este una inteligentă, el având nevoie la acest moment de un șoc în tot ceea ce înseamnă pregătire tehnico-tactică, dar întrebarea care se pune este dacă ar reuși unul din cei doi să facă ceea ce foarte puțini antrenori în istoria boxului au putut și anume să ascundă o bărbie slabă în spatele unui stil eficient.
Personal, cred că chiar dacă Eddy Reynoso își va lua această responsabilitate, foarte departe de aici tot nu va ajunge. Este fără doar și poate un antrenor valoros, dar din punctul meu de vedere nu are expertiza și nici experiența necesare remodelării unui boxer aflat la cumpăna carierei. Pe Canelo l-a luat de tânăr și el era deja material format, ceilalți cu care a lucrat au avut rezultate așa și așa, nerupând gura târgului.
Ultimul proiect cu adevărat curajos a lui Reynoso este Andy Ruiz Jr. pe care l-a racolat după meciurile cu Joshua și a încercat să-i corecteze mentalitatea. Fără rezultate notabile până acum aș zice, knockdownul pe care Ruiz l-a înregistrat în meciul cu bătrânul Arreola fiind mai mult decât un semnal de alarmă că ceva nu funcționează cum trebuie în angrenaj. Ce poate face Reynoso cu Joshua în aceste condiții? El e un antrenor care se bazează pe forță, iar Joshua nu de forță are nevoie.
Ronnie Shields pe de altă parte are o experiență mult mai vastă și cred că în acest context e soluția mai bună decât Eddie Reynoso. Nu e Emanuel Steward, dar are suficienți ani în spate încât să nu se lase impresionat de subiectivisme. A lucrat de-a lungul timpului cu nume iconice ca Evander Holyfield, Mike Tyson, David Tua sau Arturo Gatti iar mai recent cu Guillermo Rigondeaux, Erislandy Lara sau Jermall Charlo. Shields s-a pus la masă cu Joshua, au vizionat împreună câteva reprize din meciul cu Usyk, punctând lucrurile pe care englezul ar fi trebuit să le facă. Americanul a spus că există chimie între ei și știe ce are de făcut.
„Cred că sistemul meu este perfect pentru el și el simte așa el însuși. Mi-a spus: „Îmi place felul în care vorbești cu mine și îmi place felul în care îmi arăți lucrurile. Îmi plac toate astea.
Capitolele la care vor avea de lucrat sunt rezistența fizică și fragilitatea la lovituri. Dacă prima poate fi remediată prin găsirea echilibrului optim între masa musculară și volumul de lucru, cu bărbia nu știu ce se poate face. L-a trădat la amatori, l-a trădat și la profesioniști. Îi poate adapta stilul la fel cum a procedat și Tyson Fury, în unul orientat pe hărțuire și deplasare dar nu trebuie uitat că chiar în aceste condiții pe Fury l-a salvat tot capacitatea excepțională de revenire după lovituri așa cum s-a putut vedea în partidele cu Wilder. Pe Joshua nu-l văd ridicându-se la fel de rapid și căpătându-și luciditatea.
Înclin să cred că indiferent de mediu, Joshua va rămâne un boxer cu stil bazat pe forță, supraviețuirea lui depinzând și de acum încolo de forța cu care îi va fi atinsă bărbia. Și nu, nu cred că îl poate bate pe Usyk în rematch. Din acest punct de vedere, și-a ales prost oponentul și e dureros că persistă în eroare.
Mâine seară e un meci important pentru boxul românesc. Meci pe care evident nu îl vom vedea pe niciunul din posturile TV românești, prea ocupate cu bălăcăreala zilnică și cu subiecte oligofrene dar care generează audiențe. Reprezentantul nostru Cristian Ciocan îl va înfrunta pe vărul celebrului Tyson Fury, mai puțin celebrul și spectaculosul Hughie Fury, într-un meci de 12 runde care va avea loc pe Newcastle Arena. În astfel de momente cutuma dictează să urăm succes sportivului nostru și să sperăm în șansele lui până la ultimul gong. Ca orice suporter înveterat și eu îmi doresc ca Cristian să câștige, dar ca de atâtea alte ori în ceea ce-i privește pe ai noștri, discutăm de probabilități defavorabile.
Nu am niciun scenariu viabil în care românul ar ieși învingător din ring, chiar în condițiile unei forme excelente și a unui meci bun făcut de el. Voi enumera în continuare motivele care în opinia mea îi diminuează lui Cristian șansele la câștig până la infinitezimal:
Terenul – chiar dacă Hughie Fury nu e fabrică de bani, el rămâne o speranță încă neafirmată și englezii își au grijă până la penibil ca afacerile să nu le fie stricate, cu prețul unor momente halucinante, așa cum a fost recenta decizie din partida fiului lui Ricky Hatton, Campbell, care bătut măr timp de 6 reprize de un adversar anunțat de meci cu șase zile înainte și care avea un palmares negativ (2 victorii, 6 înfrângeri) a fost recompensat cu o decizie la puncte care a sfidat cele mai elementare reguli ale bun simțului. Nu mă îndoiesc că dacă Hughie va avea nevoie de o mână de ajutor nu va primi de la arbitrii judecători. Deci va fi greu spre imposibil chiar dacă Cristi va face un meci bun.
Stilul – Cristian și-a asumat în ultimii ani, odată cu creșterea constantă în evoluții, rolul de învingător surpriză. Victoriile lui atunci când nu a fost favorit, au venit ori ca urmare a evoluției sub așteptări a adversarului (Erkan Teper, Michael Wallisch) sau prin lovituri solide în bărbii de sticlă (David Price, Leif Larsen). Când a avut oponenți valoroși, capabili să ducă un ritm susținut până la capăt (Alexander Povetkin, Tony Yoka, Luis Ortiz), i-a fost infinit mai greu să-și impună stilul de box. Nu e un sportiv de volum, croindu-și cu destulă dificultate drumul spre adversari în condiții de inferioritate fizică sau deplasare permanentă. Hughie e departe de valoarea celor enumerați mai sus, dar e capabil să facă meciuri înfiorător de fragmentate și urâte ochiului atunci când îi e amenințată integritatea. Dacă englezului nu îi va funcționa boxul în forță din distanță, va apela la trucurile deja tradiționale (clinciuri, lovituri interzise) ducând meciul în zona de echilibru unde se va aplica punctul 1.
Momentul – Șapte ani diferență de vârstă (34 Ciocan, 27 Fury). Cristian e în punctul carierei în care își pune palmaresul la bătaie pentru burse. Nu cred că îl poate condamna nimeni pentru asta. Este în totalitate meritul lui că a ajuns aici și nu e de ici de colo să împarți același ring cu nume ca Tyson Fury, Luis Ortiz sau Alexander Povetkin. Nu are un management care să-i mai asigure creșterea și oricum a ajuns la un nivel la care cei mai mulți nici măcar nu pot să viseze. De partea cealaltă, Hughie e încă la nivel de promisiune. Personal nu cred că mai poate oferi surprize plăcute având în vedere halul în care boxează, dar are o mulțime mare de oameni în spatele lui care mai cred în el și în șansa de a deveni un nume important. Meciul e făcut pentru el, alinierea astrelor e de asemenea favorabilă lui.
Cota – Trebuie recunoscut că englezul stă mai bine la toate cotațiile. În clasamentul boxrec e pe 18, Cristian pe 26. La WBA e pe 4 iar la IBF pe 14, în timp ce Cristian nu e cotat în primii 15 la niciuna din centurile imprtante și nu în ultimul rând, la pariuri cota lui Fury e 1.04 față de 11.09 cât este a românului. Nici o lumină nici de aici
În concursul European Top 12 de tenis de masă de la începutul anilor 80, suedezul Mikael Apelgren a pierdut primele două meciuri. În cel de-al treile meci era condus cu două seturi la zero și 15-5. Totul părea pierdut. A treia înfrângere i-ar fi fost fatală, anulându-i șansele de a câștiga campionatul. În momentul în care recupera o minge, antrenorul său, fostul campion mondial Stellan Bengtsson i-a șoptit cuvintele care au devenit legendare: TREBUIE SĂ CREZI ÎN ȘANSELE MICI. Apelgren a revenit, a câștigat meciul și mai apoi competiția.
La fel ca și Apelgren , Cristian Ciocan va trebui să creadă în șansa lui mâine seară. Atât cât este ea de mică.
Chiar dacă pentru marea majoritate a specialiștilor rezultatul înfruntării dintre Anthony Joshua și Oleksandr Usyk a fost o surpriză, el este mai degrabă o reintrare a lucrurilor pe făgașul firescului. Am spus-o atât în prezentarea partidei cât și celor care m-au chestionat în ultimele zile în legătură cu cine va câștiga, că în mod natural acesta ar trebui să fie meciul lui Usyk, Joshua având doar șansa loviturii devastatoare dată la momentul perfect. Și momentul perfect vine foarte rar dacă nu îl provoci.
Când forța brută stă în fața tehnicii, cea dintâi câștigă doar dacă este considerabil mai mare și e dublată de curaj nebunesc, așa cum a fost în cazul lui Mike Tyson. Azi noapte forța lui Joshua nu s-a putut manifesta în fața tehnici rafinate a lui Usyk. Ucraineanul a respectat perfect un plan de meci simplu dar eficient, bazat pe mișcare permanentă și lovituri executate în viteză din unghiuri.
În ultimul timp am avut parte de din ce în ce mai multe întâlniri penibile în ringul de box, unele ascunse sub termenul de demonstrații, altele pur și simplu împerecheri contra naturii pentru care a fost croit acest sport. Nu am scris despre ele și nu am să le fac reclamă nici în continuare, considerând că aduc grave prejudicii ideii de artă nobilă, dar imaginea lui Evander Holyfield îngenuncheat la 58 de ani, mă obligă la o reacție.
Din cele mai vechi timpul poporul a fost însetat de sânge. Dorința nestăvilită a publicului pentru circ a generat în toate epocile înfruntări care mai de care mai ciudate, de la pitici contra uriași, la oameni versus animale și tot felul de alte aberații făcute să atragă atenția. Nu e ceva nou ca dorința publicului de a vedea nemaivăzutul să dea naștere la anomalii, dar atunci când limitele decenței sunt întrecute, trebuie luată atitudine. În această lume condusă de interese și bani, puțini au curajul și își pot permite să o facă.
Tot respectul din acest punct de vedere pentru venerabilul comentator Jim Lampley, care văzând cum se mișcă Holyfield la antrenament, a refuzat să facă parte din proiect, retrăgându-se din postura de comentator. S-a dovedit că a avut dreptate, meciul fostului campion mondial la grea și supergrea fiind o tristă demonstrație de cât de jos pot unii să coboare pentru un pumn de dolari (mai mic sau mai mare).
Evident, cinicul președinte al WBC, Mauricio Sulaiman a declarat evenimentul un succes, raportându-se doar la vânzările de PPV-uri iubitorilor de grotesc, care au depășit 150 000. Dacă Mayweather vs Paul a mai fost cum a mai fost, amândoi fiind relativ tineri și capabili încă să ducă lovituri la cap, în cazul lui Holyfield, ale cărui reflexe s-au putut vedea cu ochiul liber din filmările de la antrenamentre ca fiind grav deteriorate de timp, lucrurile ar fi putut să devieze în tragedie. La aproape 60 de ani, după mai bine de zece ani de pauză, pumnii primiți puteai fi fatali.
Ne arătăm oripilați când câte un interlop neghiob lovește vreun bătrân care nu-i acordă prioritate la trecerea de pietoni, dar suntem dispuși să plătim ca să vedem același lucru în ring. Unde ne oprim? Care e limita? Cine trasează granițele decenței? Organizatorii sau organismele care guvernează acest sport, cu siguranță nu, ei fiind interesați doar de venit. Comisiile par și ele mai interesate de bănuți decât de securitatea și sănătatea oamenilor. Sportivii? Se pare că nu, ei fiind atrași de cântecul de sirenă al banilor ușor obținuți după ce au tocat milioanele câștigate la apogeu. Ce se va întâmpla când cele care vor suna vor fi sirenele ambulanței? Cine va răspunde? Ca de atâtea ori în istoria boxului, NIMENI. Vom spune ca în atâtea alte cazuri că așa a fost să fie.
Oscar De La Hoya anunță și el revenirea, Riddick Bowe la fel. Deja Roy Jones Jr și Mike Tyson s-au făcut de râs. Cât e de trist să îți vezi idolii tinereții agonizând în urale demente. Ce tragedie pentru box să își onoreze legendele punându-le să se bată între ele la vârste la care ar trebui să își legene nepoții. Cât de departe mai pot merge forța banilor și lipsa de scrupule? Pare că nelimitat. În realitate însă, ține de noi, câtă atenție acordăm, pentru că fiecare dintre noi suntem piața.
Așa cum există meciuri de vis, sunt și meciuri care nu ar trebui să aibă loc. Dacă visul tău e o înfruntare între un Evander Holyfield de 58 de ani și un Vitor Belfort de 44, poate ar trebui să te trezești, să-ți dai două palme și să-ți reevaluezi pasiunea pentru box.
“AND STILL ….” s-a auzit atât de trist în această dimineață la finalul întâlnirii dintre Manny Pacquiao și Yordenis Ugas consfințind cel mai probabil finalul carierei unuia dintre cei mai apreciați și iubiți practicanți ai nobilei arte din toate timpurile. Chiar dacă în termeni de box, lovituri care și-au atins ținta, dominare, etc,.. cubanezul Ugas a fost superior, pentru toți aceia care l-au mai văzut pe Manny cel puțin o dată, a fost clar că învingătorul din această dimineață s-a numit TIMPUL și nicidecum vreun locuitor al acestei planete. Spun asta pentru că oricare variantă precedentă a filipinezului l-ar fi amețit pe Ugas cu schimbările halucinante de unghiuri urmate de avalanșe de lovituri nimicitoare. Acum însă nu a mai fost ploaie, nici deplasare, nici nimic. Doar o inimă imensă care s-a ținut în viață cu energia amintirilor și a speranțelor celor care au crezut în el.
Sintetizând perfect declinul, marele Willie Pep spunea că trei sunt lucrurile care te părăsesc în box odată cu trecerea timpului: reflexele, bărbia și apoi prietenii. La aproape 43 de ani, a fost evident că Manny a trecut de prima fază. Au mai fost pierderi de viteză și urme ușoare de deprecieri ale abilităților de-a lungul timpului, dar de fiecare dată miezul era acolo. Acum însă, pentru prima oară picioarele n-au mai ascultat iar schimbătorul pentru viteza de reacție a rămas blocat într-o treaptă inferioară. Fără armele principale, a fost o victimă sigură și facilă pentru un adversar disciplinat, care și-a respectat planul de meci, înțepând cu jabul urmat de croșee largi de dreapta sau lovituri la un corp care refuza să asculte de creier și să plece de acolo.
Mai poate Ringondeaux la 40 de ani să facă ce nu a reușit când a fost în apogeul carierei? Primim răspunsul duminică dimineața, când titratul amator cubanez îl va întâlni pe mai tânărul John Riel Casimero într-un meci cu centura WBO pe masă.
Sorții nu sunt de partea lui, atât pariorii cât și cea mai mare a specialiștilor din box văzându-l învins, dar asta poate să-i fi oferit liniștea de care avea nevoie și să îi ia presiunea celebrității și a așteptărilor exagerate de pe umeri. La drept vorbind, după ce carieră dezolantă a avut în ringul profesionist, nici nu prea are ce să piardă. E vorba doar de a arăta clasa pe care a tot promis-o CV-ul lui de amator încununat cu două medalii olimpice de aur, și care, din diverse cauze, nu s-a mai materializat în meciurile pe bani.
Magazin de ring 