Nu cred că greșesc când spun că fost o dimineață mai intensă decât se aștepta majoritatea. Ceea ce trebuia să fie un galop de sănătate pentru favorit s-a transformat într-o victorie cu semne de întrebare din cauza controversei din repriza a cincea, când în urma unei lovituri pe centură, Usyk a căzut la podea fiindu-i permisă recuperarea maxim permisă de regulament, de cinci minute. Dar s-o iau cu începutul.

Pe o ploaie mocănească și pe un ring umed, despre care specialiștii noștri în fotbal ar fi spus că avantajează sportivul mai puțin tehnic, Oleksander Usyk a început mai bine meciul, controlându-l pe Dubois cu un jab foarte precis care l-a atins din toate unghiurile posibile punându-i în evidență rigiditatea și reflexele întârziate. Din repriza a treia, Dubois începe să țintească spre corpul ucraineanului cu lovituri de forță și în debutul rundei a cincea un croșeu upercutat pe sub brațele lui Usyk îl pune pe acesta la podea. Arbitrul de ring Luis Pabon stabilește repede că a fost o lovitură joasă și îi dă campionului timpul necesar de revenire. A fost momentul de cumpănă și totdată controversă a partidei.

A fost lovitură joasă?

E genul de fază la care e greu să stabilești un adevăr absolut, pentru că linia centurii este una interpretabilă și depinzând de cât de sus au tras boxerii șortul, de cum percepe arbitrul ideea de sub centură și, de multe ori, de contextul în care are loc partida, existând în trecut numeroase precedente în care la favorit înseamnă altceva decât la aspirant. Ce s-ar fi întâmplat dacă meciul era în Anglia iar la centru era unul din arbitrii de casă gen Marcus McDonnell sau Howard Foster, renumiți că merg până la sacrificarea reputației ca lucrurile să iasă cum trebuie pentru organizator? Cu siguranță ar fi început numărătoarea și s-ar fi considerat knockdown. Totdată cred că într-o asemenea situație nici Usyk nu s-ar fi tânguit foarte mult și s-ar fi ridicat înainte de opt încercând să se recupere o vreme prin evidarea contactului și deplasare permanentă.

Pe 26 august 1901 s-a născut Frankie Genaro, considerat unul dintre cei mai buni boxeri din istoria categoriei flyweight (112 lb – 50.8 kg). Ca amator a câștigat medalia olimpică de aur în 1920 la Antwerp, cu două zile înainte de a împlini 19 ani. La profesioniști a inregistrat un palmares aproximativ de 131 de meciuri, câștigând 80 și pierzând 20, restul fiind no decision, lucru obișnuit în acea perioadă.

Cele mai sonore victorii ale carierei au fost împotriva lui Pancho Villa, căruia i-a administrat 3 dintre cele 8 înfrângeri ale carierei.

Frankie Genaro a fost introdus în The Ring magazine Hall of Fame în 1973 și în International Boxing Hall of Fame in 1998. Moare în 1966 la vârsta de 65 de ani.

În această dimineață, într-o gală al cărei main event a fost anulat după ce Gilberto Ramirez a venit la cântar cu peste 5 kilograme mai greu decât maximul admis, Eric Tudor a trecut cu succes testul maturității într-un meci în care a fost pus la încercare din toate punctele de vedere. În fața unui adversar neînvins și care a venit să câștige, Tudor a trebuit să apeleze la toată experința acumulată, dovedind încă o dată o stăpânire de sine mult peste vârsta pe care o are.

Cu Brian Bomac McIntyre (antrenorul celebrului Terrence Crawford) în colțul său, Demoni Cato Cain (7-0-1, 6 KO) și-a jucat la maxim cartea din mânecă, practicând un box în forță care i-a testat lui Tudor din plin rezistența la lovituri.

După un început de meci pe care boxerul nostru l-a controlat, folosindu-și jabul ca să dicteze distanța și să seteze brațul din spate, Cato Cain ajustează strategia în reprizele 2 și 3, trecând la conducere prin agresivitate permanentă, contre violente și dublarea jabului dat din unghi pentru a contracara alonja superioară a lui Tudor. Românul cade în plasă timp de două reprize evoluând în ritmul adversarului ceea ce îi îngreunează mult misiunea. Arată însă un calm de invidiat și o bărbie solidă la câteva schimburi foarte dure în care îl implică adversarul.

Ca lucrurile să capete mai mult suspans, în debutul reprizei a patra, o ciocnire involuntară de capete provoacă o rană urâtă pe fruntea lui Tudor, el fiind nevoit să evolueze din acel moment cu sânge șiroindu-i pe față. Din fericire dacă pot spune așa, accidentul a fost și semnalul deșteptării, Tudor revenind la conducerea ostilităților și nemaipierzând nicio repriză până la final. Un final care avea să confințească victoria meritată a lui Eric cu un exagerat 80-72 pe o carte de arbitraj și mult mai realistul 78-74 pe celelalte două, acesta fiind și scorul cu care am punctat eu.

Una peste alta o luptă fantastică, care a arătat că Eric Tudor e un prospect solid, de la care așteptăm multe vești bune în viitor.

Incet încet, calendarul anului curent începe să se completeze cu meciuri interesante. Unul dintre ele, îi va adice față în față la Londra, pe 15 aprilie, în Copper Box Arena pe Joe Joyce și Zhang Zilei.

Cu toate că Zhilei (24-1-1, 19 KO) a făcut un meci eroic cu Filip Hrgovici, avându-l în mână de câteva ori dar nefiind capabil să-l finalizeze, cu Joyce îi va fi greu spre imposibil s-o scoată la capăt în aceeași manieră. Chinezul a arătat că nu poate duce douăsprezece reprize în ritm ridicat, fiind sfârșit fizic în multe momente ale luptei cu croatul, evoluția lui remarcabilă din acea partidă fiind datorată subțirimii și formei slabe a lui Hrgovici.

De cealaltă parte Joyce își trăiește apogeul carierei, finalizându-și ultimii cinci adversari într-o manieră care nu lasă loc de interpretări. A arătat reziliență în fața adversității și a confirmat că nu întâmplător ajuns la acest statut. Bărbia lui încă duce loviturile bine și îi permite să își toace oponenții până la punctul de abandon.

Așa cum am spus, nu văd un scenariu favorabil lui Zhilei în această ecuație, bonusul fiind dacă reușește să termine meciul în picioare, lucru de care iarăși mă îndoiesc. Dar la 39 de ani și cu un palmares foarte bun, merita această șansă de a-și rotunji veniturile și a-și pregăti ieșirea din scenă în compania unor legende.

Din păcate, nu a fost seara lui Ionuț în Telford. După douăsprezece reprize încâlcite, balanța a înclinat spre englez. 116-112. 117-111 și 118-110 au fost scorurile de pe cărțile de arbitraj și chiar dacă ele nu reflectă situația din ring, nu pot fi incriminate că ar fi desemnat câștigătorul greșit. Site-ul de specialitate badlefthook a punctat 115-113 Davies, același scor avându-l și eu.

Ionuț nu a mai avut claritatea de altădată, boxând precipitat și căutând prea mult lovitura decisivă. Englezul și-a practicat boxul prudent, a stat la cutie de unde și-a expediat loviturile pe contră, a boxat mai exact defensiv, conservându-și apoi avantajul obținut în prima jumătate a partidei.

După o primă repriză echilibrată, repriza a doua ne-a dat speranțe mari, Ionuț apăsând pe accelerație și având câteva acțiuni reușite și adjudecându-și clar rundul. Dar Davies a ajustat repede și a trecut la un box din spatele jabului, așteptându-l pe Ionuț să-i vină în pumni, după care rupea rapid distanța inițiind clinciurile. Au rezultat câteva reprize cu foarte multe întreruperi, dar care au intrat în contul englezului având în vedere că și-a atins mai mult ținta. Ionuț a devenit frustrat, aruncându-se pe lovituri care au fost de cele mai multe ori anticipate de Davies. Nu l-a ajutat nici deschiderea arcadei din repriza a cincea, survenită în urma unei ciocniri accidentale de capete. Momentele bune pe care Ionuț le-a avut în meci au fost sporadice, întrerupte de lungi perioade de ineficiență.

Finalul i-a aparținut boxerului nostru, dar nu atât datorită limpezirii acțiunilor cât a temporizării din partea englezului care știindu-se deja cu decizia de partea lui nu a mai riscat nimic.

Față de celelalte meciuri, la Ionuț a fost evidentă acum o pierdere la capitolele viteză și mobilitate, adică exact atuurile care i-au adus succesele precedente. Inima a fost acolo, dar nu a mai fost ajutată de reacții. Au lipsit șarjele ofensive care obligau arbitrii să-i dea reprizele, nu a mai fost nici ploaia de lovituri în rafale ce-i aducea superioritate statistică, iar disciplina tactică ce dădea consistență evoluțiilor sale a fost pusă acum în slujba unei strategii care nu-l avantaja.

Sper ca Ionuț să analizeze împreună cu stafful lucrurile care nu au mers aseara și să-l revedem cât de curând în ring în forma cu care ne-a obișnuit.

Prin victoria fenomenală de aseară în fața lui Brad Foster, Ionuț a urcat pe locul 16 mondial din 1203 sportivi în clasamentul boxrec la categoria 55 de kilograme și va face cu siguranță un salt important și la versiunea WBC, intrând în zona fierbinte. A învins un boxer care avea 14 victorii și o singură înfrângere, discutabilă și aceea. Recordul combinat al ultimilor cinci adversari din care a bătut patru iar la al cincilea, Conlan, a pierdut știm cum, este de 73 de victorii, 4 înfrângeri și 2 egaluri. Vă provoc să căutați o performanță asemănătoare la vreun alt boxer român din orice epocă. Când găsiți, dați-mi un semn.

Lecția

Cu dedicație specială, tuturor celor care n-au crezut în el. A ales să tragă mai tare atunci când a fost ignorat, a transformat durerea provocată de nerecunoștință în combustibil cu care și-a alimentat ambiția. A purtat tricolorul atunci când străinii îl apreciau mai tare, s-a mândrit că e român chiar dacă România nu-l recunoștea ca fiind al ei.

Apoi, presei noastre sportive doar cu numele, pentru care dacă n-a bătut pe nimeni în afara ringului și n-a provocat niciun scandal, Ionuț Băluță nu reprezintă un punct de interes. Azi, când e deținătorul centurii care a stat la brâul lui Manny Pacquiao sau Naseem Hamed iar numele său este rostit cu respect de întreaga lume pugilistică, ei scriu mare, pe prima pagină, despre sancțiunile unor anonimi care au cântat imnul unui ținut legalizat doar în mințile lor, sau despre o tranzacție de milioane a unui club de fotbal din Italia. Știri de adevărat interes național. Despre campionul WBC Internațional, Ionuț Băluță, un articol la diverse în Prosport, întuneric total în Gazeta Sporturilor. Ca referință, dacă dai o căutare după cuvintele cheie Ionuț Băluță și Gazeta Sporturilor, primul rezultat este ……..”Soția lui Alexandru Băluță (n. r. mijlocaș la Akademia Puskas, locul 2 în Ungaria) iese la atac”. Care analiză, ce interviuri? Absolut aiuritor.

Weekend de coșmar pentru pariori. Neobișnuit de multe surprize în meciuri care păreau simple formalități pentru favoriți.

Fiul lui Evander Holyfield făcut KO de un electrician

Evan Holyfield a ieșit prematur, brutal și definitiv de pe urmele tatălui. Intrat în ring neînvins, cu un palmares de 9 victorii dintre care șase înainte de limită și întâlnind un boxer, Jurmain McDonald pe numele său, care avea șase victorii și cinci înfrângeri dintre care trei prin KO, cărțile păreau făcute pentru favorit. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit deloc cu cea din ring, unde “Electricianul”, așa cum a fost prezentat McDonald, fiindcă asta este chiar meseria lui, l-a electrocutat pe Evan cu un croșeu de dreapta în repriza a doua, cu care a frânt speranțele familiei Holyfield la redobândirea gloriei de altădată, demonstrând la modul dureros că pumnii tatălui nu câștigă meciurile fiului și că în box e nevoie de mai mult decât de nume pentru a urca muntele celebrității.

Tony Yoka, sprijinit de arbitri, îngenuncheat de Bakole