Un pumn, de un singur pumn a fost nevoie pentru ca Deontay Wilder să treacă definitiv pragul de la promisiune la certitudine, pentru că după meciul din această dimineață nu cred că mai e nimeni sceptic în ceea ce privește forța lui. Planetele s-au aliniat perfect cu 6 secunde înaintea finalului reprizei a 7-a iar combinația de directe stânga – dreapta a oprit timpul și a amuțit vocile contestatarilor.

După mai bine de șase runde șterse, în care nimic nu a părut să funcționeze, timp în care a fost contrat, zdruncinat, surclasat de un boxer cu cel puțin șase ani mai în vârstă, aflat în spate pe toate cărțile de arbitraj și cu povara suplimentară  a faptului că puțin mai devreme, în aceeași gală, fratele lui, Marsellos, fusese făcut knockout în încercarea de a-și face o revenire de succes, de undeva din străfundurile sufletului, de acolo de unde doar marii campioni găsesc resurse, Deontay Wilder a adunat forța de a trimite lovitura care îl certifică definitiv ca star.

Am avut de-a lungul vremii întrebările mele în ceea ce îl privește pe Wilder. A câștigat centura de la inconsistentul Bermane Stiverne, după ce în prealabil declarațiile sale de forță fuseseră făcute pe seama unor boxeri expirați sau contestați. Și-a apărat-o apoi cu mare grijă la nume fragile ca Molina, Duhaupass sau Szpilka, iar în fața adevăratelor teste, Fury și Ortiz a scos-o la capăt dar fără să impresioneze, demonstrând totuși că poate să încaseze.

Lovitura de azi însă,  a arătat orice în afara faptului că întâmplarea l-a adus aici. Cerebral în momentele grele, consecvent unui plan de meci greu de înțeles, Wilder a reușit cu doar 11 lovituri de forță expediate în 20 de minute să scrie istorie. Punctul pus de directa finală a scos din letargie o divizie care își caută identitatea și gloria de altădată. De fapt, a fost un punct pus sub semnul întrebării “poate cineva să reziste acestei forțe?”.