Boxul, poate mai mult decât alte sporturi, te învaţă cum să faci faţă gustului amar al eşecului. Doi sportivi urcă în ring, unul singur va fi incununat dar ei nu uită niciodată că din ring trebuie să coboare tot sportivi. Eticheta obligă la strângerea mâinilor şi la recunoaşterea meritelor celui care a fost mai bun. Puţini campioni s-au retras neînvinşi (8) dar mulţi şi-au consolidat această titulatură prin modul în care au ştiut să gestioneze momentele în care erau căzuţi. Virtuoşii şi-au recunoscut înfrângerea şi s-au ridicat mai puternici. Alţii, şi-au scăldat eşecul în lacul stătut al lamentărilor şi scuzelor ieftine.

Regretatul Emanuel Steward declara într-un cerc restrâns că Thomas Hearns deși avusese mâna grav avariata în războiul cu Marvin Hagler, nu a spus nimic după meci pentru a nu-i lua adversarului său din stralucirea victoriei.

L-am apreciat pe Manny Pacquiao pentru cum a reușit să transmită vibrația inspiratoare în afara ringului. Filantrop, familist, sportiv desăvârșit, și-a asumat rolul băiatului bun de care boxul avea atâta nevoie. Apoi, a venit înfruntarea cu Mayweather. N-a fost el în ring și din păcate n-a fost cel care ne obișnuise nici în afara lui.

“Am făcut pasul în spate ultimele două reprize convins că am câștigat”, “Am boxat cu umărul accidentat”, “Comisia mi-a refuzat injecții împotriva durerilor”, sunt doar câteva din declarațiile care l-au umplut de penibil poate mai mult ca înfrângerea în sine. A mai coborât învins din ring, uneori nemeritat, dar spre deosebire de acum,  a știut să ducă cu demnitate povara pierzătorului. Pentru că așa cum există glorie în victorii, poate să fie și noblețe în înfrângere.

Două gesturi despărțite de zeci de ani calendaristici dar sute de ani lumină pe coordonatele fair-play-ului şi ale onoarei. Unul singur va fi păstrat în istorie.