Sigur că așteptam de la Viorel un meci mai bun. A fost un fel de moment al adevărului pentru cariera lui și aș fi preferat ca deznodământul să fie altul. Dar, din păcate, a fost o nouă izbitură a boxului românesc fără centură de siguranță de zidul realității.

Una din concluziile mele după câțiva ani petrecuți în interiorul fenomenului este că sistemul care dirijează destinele acestui sport, refuză deliberat progresul și preferă să își țină susținătorii într-o imensă bulă speculativă, umflată cu speranțe. Totul e la timpul viitor și la voia întâmplării.

La o analiza Simion vs Quigg înainte de întâlnire, lucrurile nu arătau foarte rău pentru sportivul nostru. Plus de tehnică, volum de lovituri, deplasare mai bună. Desigur că realitatea implică mai mulți factori, unii dintre ei mai puțin anticipabili dar cred eu că majoritatea celor ce și-au preimaginat meciul au avut văzut un Viorel Simion boxând pe plecare, în continuă mișcare, lovind din unghiuri și un Quigg disciplinat urmărindu-și victima răbdător și mizând pe lovituri de forță date în lupta de aproape.

Realitatea a venit încă o dată ca un tăvălug și a spulberat speranțele, lâsând doar o mare întrebare: Ce i-a lipsit lui Viorel Simion ca să câștige?

În primul rând un management competent și prin asta spun mai multe lucruri (adversari, condiții, pregătire profesionistă). Discutăm de ceva vreme pe aici că cei care-l impresariază pe el și pe alți câțiva boxeri români, nu se ridică deloc la înălțimea  așteptărilor sau măcar la cea a valorilor pe care le au sub contract.

Nu neg bunele lor intenții dar Viorel, la talentul pe care-l are, merita fără doar și poate o soartă mai bună. Nu poți prezenta pretenții de titluri mondiale când ai câte două meciuri pe an cu adversari ca Oezcoban, Kis sau Izkendersada. Să ai un boxer pe locul 5 la WBC și să nu reușești să-i găsești adversari sau să-l pui 4-5 gale adevărate pe an, înseamnă că ai o problemă serioasă de competență.

Atitudinea sau pregătirea psihologică. Îmi răcesc gura pe aici și prin alte locuri susținând că suntem în urmă deja cu zeci de ani cu tot ce înseamnă pregătirea sportivului. Anii 2000 au adus cu ei o componentă nouă în pregătires sportivului de performanță, pregătirea mentală. Dacă înainte accentul se punea aproape exclusiv pe latura fizică, în ultimii ani obișnuirea creierului cu senzațiile din teren, antrenarea performanțelor cognitive au câștigat tot mai mult teren. Asta înseamnă studiu, aparatură, voință de actualizare, lucruri pe care eu nu le văd pe niciunde în sportul românesc.

Viorel a intrat în ring pe jumătate învins. În ciuda unui echipament spectaculos, fața lui nu era deloc cea a unui învingător. Barba nerasă, privirea temătoare și atitutudinea aparent blazată au conturat imaginea unui om necăjit și a unui boxer care nu așteaptă mult de la întâlnirea ce urma să înceapă.

Registrul tactic adoptat a fost unul interesant care dacă era completat de forță în lovituri putea să producă surpriza. Viorel a stat la bătaie în foarte multe momente și a fost mult mai puțin mobil ca în alte dăți. În mod cu totul neașteptat după un început de meci pe care l-a dominat, a părut trădat de condiția fizică. A jucat cartea adversarului, unul limitat dar puternic în pumn care avea o singură partitură pe care o interpretează însă foarte bine.

Victorie meritată pentru Quigg, regrete și lamentări pentru noi.