Prichard Colón a murit joi, la doar 33 de ani. Deși cauza decesului nu a fost făcută publică și, deocamdată, nu se poate afirma că moartea sa a fost provocată direct de leziunea cerebrală suferită cu aproape 11 ani în urmă, cronologia vieții sale nu poate fi despărțită de seara de 17 octombrie 2015.

Înaintea acelei seri nefaste, Colón era un tânăr boxer portorican cu un viitor promițător: 16 victorii, 13 înainte de limită, prezență pe NBC și statut de prospect important în seria Premier Boxing Champions. Avea 23 de ani și lumea părea să fie a lui.

După aceea, timpul a căpătat un alt sens, fiind măsurat mai întâi în ore de operație, apoi în 221 de zile de comă și, în cele din urmă, în aproape 11 ani de îngrijire permanentă, recuperare și speranță.

O luptă care nu s-a încheiat la gong

Pe 17 octombrie 2015, la EagleBank Arena din Fairfax, Virginia, Prichard Colón l-a întâlnit pe Terrel Williams într-un meci programat pe zece reprize.

Partida a devenit dură, dezordonată și, privind retrospectiv, imposibilă de urmărit fără un sentiment de neliniște. Colón s-a plâns în repetate rânduri că este lovit în spatele capului. În repriza a șaptea, Williams a fost depunctat pentru o asemenea lovitură. Colón a căzut în genunchi, și-a dus mănușile la ceafă, apoi a fost examinat și lăsat să continue.

În repriza a noua a fost trimis de două ori la podea. La finalul rundei, oamenii din colțul său i-au scos mănușile, motiv pentru care a fost descalificat. Rezultatul oficial al acelei partide reprezintă una dintre ironiile crude ale poveștii: boxerul care avea să-și piardă sănătatea și mai apoi viața a fost trecut în palmares drept învins prin descalificare.

În vestiar, Prichard a început să vomite, a amețit și și-a pierdut cunoștința. A fost transportat la Inova Fairfax Hospital, unde medicii au descoperit o hemoragie cerebrală severă. A urmat o intervenție chirurgicală de urgență și o comă care a durat 221 de zile.

Când s-a trezit, nu mai putea merge și nu mai putea vorbi. Viața pe care o cunoscuse dispăruse.

Când nimeni nu este vinovat, dar un om plătește totul

După o investigație desfășurată timp de mai multe luni, autoritățile statului Virginia au concluzionat că nu exista o singură acțiune – sau omisiune – suficient de evidentă ori gravă pentru ca răspunderea să fie atribuită unei persoane. Arbitrul și medicul de ring au fost considerați în conformitate cu reglementările existente. Raportarea de la acea vreme consemna că, în ochii organismului de reglementare, nu fusese identificată o abatere individuală decisivă.

Aceasta poate fi o concluzie administrativă validă, dar nu este un răspuns moral complet.

În box, responsabilitatea este împărțită între mai multe capete: boxer, adversar, arbitru, medic, colț, promotor și comisie. Fiecare vede numai o parte a pericolului. Fiecare se bazează pe ceilalți. Iar atunci când toate aceste mici decizii se aliniază greșit, consecința nu se împarte în mod egal.

Prichard Colón a suportat-o aproape în întregime.

Ar fi prea simplu ca întreaga tragedie să fie așezată pe umerii lui Terrel Williams. A încălcat o regulă și a fost penalizat în ring. Dar era și el un boxer aflat într-un sistem care recompensează agresivitatea și îi învață pe sportivi să continue până când o autoritate le spune să se oprească. Williams a trăit ulterior sub greutatea acuzațiilor și a declarat că s-a rugat pentru fostul său adversar.

Boxul nu devine mai sigur prin transformarea unui singur om în personaj negativ, ci atunci când toți cei abilitați își fac treaba mai bine. Arbitrul intervine mai repede, medicul tratează amețeala ca pe un semnal de alarmă, colțul își protejează boxerul chiar împotriva voinței acestuia, iar comisia construiește proceduri în care îndoiala conduce la oprirea luptei, nu la prelungirea ei.

În sportul acesta, curajul boxerului nu poate fi ultima măsură de siguranță. Aproape orice pugilist va spune că poate continua. Tocmai de aceea există ceilalți oameni din jurul ringului.

Limbajul convenabil al boxului

Cazul lui Colón nu este unul izolat. Chiar zilele acestea a fost adus in prim-plan cazul lui Heather Hardy, fostă campioană mondială WBO la categoria pană și una dintre sportivele care au contribuit la revenirea boxului feminin în atenția publicului american, care trăiește cu efectele unei leziuni cerebrale traumatice diagnosticate după încheierea carierei. Problemele de vedere, memorie și echilibru îi limitează capacitatea de a munci constant, iar fosta campioană a ajuns să solicite sprijin financiar public pentru chirie, tratament și cheltuielile cotidiene.

Hardy a câștigat titluri, a vândut bilete și și-a expus sănătatea într-o perioadă în care remunerațiile din boxul feminin erau mult sub cele de astăzi; cu toate acestea, după retragere, nu dispune de plasa de siguranță medicală și financiară pe care statutul de campioană ar fi trebuit să i-o ofere. Dacă o fostă campioană trebuie să apeleze la donațiile publicului pentru a putea trăi după ce boxul nu-i mai permite să muncească normal, atunci acest sport nu are doar o problemă medicală, ci și una morală.

Boxul își numește sportivii „războinici”. Spune că un boxer are „inimă” atunci când refuză să cedeze și că „moare în ring” pentru victorie. De cele mai multe ori, aceste expresii sunt folosite fără intenție rea, fiind parte din mitologia sportului. În unele cazuri însă, metafora devine realitate, iar limbajul care părea eroic începe să sune indecent.

După accidentare, Prichard a fost din nou descris drept un luptător. Familia publica imagini cu progresele sale, iar comunitatea boxului răspundea cu încurajări și rugăciuni. În 2021, WBC l-a numit campion mondial onorific. După moarte, organizația l-a omagiat pentru curajul și perseverența sa, spunând că povestea lui a devenit o expresie a speranței. WBC și-a publicat omagiul pe 13 august, iar WBO a transmis condoleanțe familiei și celor care l-au sprijinit.

Omagierile pot să fie sincere, dar prin lipsa măsurilor ulterioare par de cele mai multe ori goale de conținut.

Adevărul este că Prichard nu ar fi trebuit să fie obligat să demonstreze un asemenea curaj. Nu ar fi trebuit să petreacă 221 de zile în comă. Părinții lui nu ar fi trebuit să-și reorganizeze viețile în jurul îngrijirii permanente a unui fiu grav afectat neurologic. Nicio centură onorifică nu poate restitui ceea ce s-a pierdut.

În 2024, Boxing Writers Association of America le-a acordat lui Prichard și familiei sale premiul John McCain–Bill Crawford pentru curaj în depășirea adversității. A fost o recunoaștere meritată, poate mai ales pentru familia care a rămas lângă el în fiecare zi. Dar adversitatea nu a fost o forță anonimă a naturii. Ea s-a născut într-un ring de box, sub luminile unei transmisiuni naționale, în prezența profesioniștilor însărcinați să recunoască pericolul.

Ceea ce îi datorăm lui Prichard Colón

Boxul nu poate elimina complet riscul fără să înceteze să mai fie box. Loviturile la cap nu reprezintă un accident periferic al sportului; fac parte din mecanismul prin care sunt câștigate meciurile. Oricine pretinde contrariul nu este sincer.

Dar între imposibilitatea eliminării riscului și acceptarea fatalistă a tragediei există un spațiu larg pentru responsabilitate.

Loviturile în ceafă trebuie sancționate imediat și sever. Orice plângere legată de amețeală, vedere sau durere neobișnuită trebuie să declanșeze o evaluare medicală reală. Medicii de ring trebuie să fie independenți și să dețină autoritatea absolută de a opri un meci. Antrenorii trebuie educați să înțeleagă că prosopul aruncat la timp nu este o trădare, ci uneori cea mai importantă victorie a carierei lor. Iar comisiile trebuie să analizeze nu numai dacă regulile au fost respectate formal, ci și dacă acele reguli sunt suficiente.

WBC a promovat ulterior ceea ce a numit „regula Prichard Colón”, cerând arbitrilor să aplice riguros sancțiunile pentru loviturile în spatele capului. Este un pas necesar. Dar o regulă care poartă numele unui boxer valorează numai atât cât valorează aplicarea ei atunci când arena este zgomotoasă, televiziunea așteaptă, iar boxerul insistă că mai poate continua.

Prichard Colón a murit la 33 de ani. Nu știm încă dacă decesul său a fost legat medical de leziunea din 2015. Știm însă că acea leziune i-a împărțit viața în două și i-a luat aproape tot ceea ce lumea boxului îi promisese.

Presa îl va numi campion, îi va publica fotografia și va vorbi despre spiritul său de luptător.Toate acestea sunt potrivite.

Adevăratul omagiu nu se află însă în cuvintele rostite după moartea lui, ci în următorul arbitru care oprește o partidă cu o repriză mai devreme, în medicul care nu acceptă răspunsul „sunt bine”, antrenorul care își salvează boxerul de propriul curaj sau în comisia care înțelege că respectarea formală a procedurilor nu este întotdeauna suficientă.

Din timp în timp, boxul își cere invariabil tributul. În memoria lui Prichard Colón, obligația celor care conduc acest sport este să se asigure că prețul cerut nu este unul prea mare.