Sunt convins că ați auzit de mai multe ori sintagma din titlu, așa că în cele ce urmează mi-am propus să aduc câteva argumente de ordin științific pentru a vă convinge că există un sâmbure surprinzător de mare de adevăr în ea.

Un studiu condus de Mark Murphy, CEO al Leadership IQ a urmărit 20 000 de angajați noi pe o perioadă de trei ani, descoperind că 46% dintre ei nu au avut succes, fiind concediați sau dându-și ei demisia în primele optsprezece luni de la angajare. Surprinzător, principala cauză a eșecului lor nu a fost lipsa competențelor tehnice. Aproape 90% din probleme au fost determinate de atitudine, motivul aflat pe primul loc în clasament fiind că angajații nu erau dispuși să învețe. Mai exact “le lipsea abilitatea de a accepta și implementa feedback-ul primit de la șefi, colegi, clienți și alte persoane”.

Concluziile mai multor studii și ale unor specialiști în știința succesului arată că acesta are o legătură mai mică cu talentul nativ și una mai mare cu alegerea de a învăța ceva. Conform lui John Maxwell, disponibilitatea de a învăța depinde de două lucruri: capacitate și atitudine. În condițiile în care prima poate fi stabilită, cea de-a doua este în totalitate o opțiune proprie.

Am întâlnit deseori aspectul acesta la sportivii cu care am colaborat și l-am numit factor de antrenabilitate. Tineri talentați dar care nu erau în stare să progreseze din cauza lipsei unei atitudini corespunzătoare, a unei mentalități de creștere cum o numea Caroll Dwek. Talentul i-a scos în evidență, dar nu mai erau capabili de progres, rămânând blocați la un nivel la care își înecau nerealizările în scuze ieftine și consolări pe rețele de socializare.

Cercetări desfășurate la Harvard dar și în alte universități au demonstrat că atitudinea este considerată mult mai importantă decât inteligența, educația, talentul sau norocul. Mai mult, s-a estimat că aproximativ 85% din succesul pe care îl avem în viață estre datorat atitudinii, în timp ce doar 15% e pus pe seama abilităților. Șocant, nu?