Când un clovn se mută într-un palat, el nu devine rege, ci palatul devine circ.

Se spune că boxul, această metaforă perfectă pentru viață, nu va dispărea niciodată. El doar va trece prin vremuri mai mult sau mai puțin tulburi. Și a trecut. Au fost amenințări cu suspendarea, colaborări cu Mafia, aranjamente infame. Dar niciuna din aceste calamități nu a reușit să afecteze coloana vertebrală a acestui sport cu pretenții nobile. Esența a rămas înfruntarea onestă dintre om și om, lupta dusă în slujba principiilor. Ali s-a bătut pentru egalitatea în drepturi, Pacquiao pentru ajutorarea defavorizaților, Duran, Chavez, Teofilo Stevenson pentru popoarele pe care le reprezentau. Cei mai populari boxeri ai istoriei au purtat pe umerii lor responsabilitatea imensă a reprezentativității. Pumnii lor au purtat în timp speranțele a sute de milioane de oameni în numele cărora luptau.

Foamea de circ a marelui public a fost tot timpul prezentă și ea dar nu a reușit să domine. Conceptul de luptă demonstrativă, sau exhibition s-a născut pentru a satisface dorințele perverse a derapaților de la normalitate. S-au bătut om cu cangur, uriași cu pitici, boxeri cu wrestleri, dar aceste momente au rămas în timp la periferia memoriei fiind îngropate de adevăratele clipe de glorie ale unui sport care a învins proba timpului. Privind în oglinda retrovizoare, vedem că de cele mai multe ori veteranii au ales să “moară” în luptă cu colegii de suferință, viitorii campioni merituoși. Chiar și cei care au ales să lupte la vârste venerabile, s-au retras în cimitirul elefanților, alături de cei asemeni lor. Joe Luis și-a luat adio în fața lui Rocky Marciano, Mauhammad Ali s-a lăsat maltratat de Larry Holmes și Leon Spinks, Oscar De La Hoya i-a predat ștafeta lui Manny Pacquiao.