Budva 2026: șase medalii și o generație care merită încredere

La sfârșitul unui campionat de box, dincolo de clasamente și medalii, rămâne și felul în care o echipă a luptat. La Europenele U17 de la Budva, România a avut inițiativă, a câștigat meciuri dificile, a învins reprezentanți ai unor țări puternice (Rusia, Anglia, Azerbaidjan, Turcia) și a trimis patru sportivi în finale. A plecat din Muntenegru cu un titlu continental, trei medalii de argint, două de bronz și un merituos loc al șaselea în clasamentul pe medalii.

Este un bilanț care merită privit cu atenție. Aurul lui Cristi Cașu încununează o participare în care performanța a avut mai multe nume: Alexandru Butan, Alessia Onofraș, Andreea Soare, Daniela Ionică și Andreia Militaru. Șase sportivi pe podium și suficiente evoluții bune în spatele lor pentru a vorbi despre forța unui lot.

Cristi Cașu a făcut ceea ce se spera de la un favorit: a transformat așteptările în victorii. La 46 de kilograme, românul a câștigat cinci meciuri, patru prin decizie unanimă. Singurul adversar care a a convins un arbitru fiind englezul Noah Worth, în semifinala încheiată cu 4–1. În finala din 11 octombrie, Cașu l-a învins pe azerul Hasrat Mammadov cu 5–0.

Drumul său are și o continuitate care spune mult despre potențialul acestui adolescent de la CSM Călărași. Cașu cucerise, tot la Budva, titlul european U15 în octombrie 2025. Acum a reușit trecerea la aurul categoriei U17. Două titluri continentale consecutive, la două categorii de vârstă, reprezintă o confirmare concretă într-o perioadă în care adversarii, ritmul și cerințele fizice se schimbă rapid.

În finală, superioritatea sa a avut o explicație tehnică limpede. Activ din prima secundă, Cașu a controlat tempoul și distanța, fără să lase inițiativa la discreția adversarului. Numărătoarea primită de Mammadov în prima repriză, după un schimb de lovituri, a întărit impresia de dominație.

Mobilitatea românului a fost esențială. I-a permis să ajungă primul în schimburi și să se retragă în siguranță după ce puncta. A intrat la distanța potrivită, a lovit și a ieșit înainte ca replica adversarului să devină eficientă. Acesta este unul dintre lucrurile cele mai încurajatoare la un boxer atât de tânăr: capacitatea de a lega atacul de apărare, păstrându-și echilibrul și controlul.

Finala lui Alexandru Butan, la 50 de kilograme, a lăsat un gust amar după ultimul gong. Până la acest meci, românul își construise un parcurs solid: victorie înainte de limită cu letonul Arturs Karpovics, apoi succese împotriva azerului Vagif Mammadli, italianului Dennis Lebedenko și rusului Stepan Demianov. Victoria cu Demianov, 4–1 în semifinale, a fost una dintre reușitele importante ale delegației.

În ultimul act, împotriva armeanului Hakob Sharbatyan, Butan a intrat greu în meci. Prima repriză l-a găsit fără ritmul necesar, acceptând prea mult condițiile impuse de adversar. Este o parte a finalei care trebuie recunoscută, tocmai pentru ca analiza revenirii sale să aibă greutate.

Din colț a revenit însă un boxer hotărât să schimbe meciul. A preluat inițiativa, a lovit mai mult și mai clar, iar repriza a doua a avut, în lectura tehnică pe care se bazează această cronică, amprenta românului. Tocmai de aceea, punctajul de 2 – 3 acordat adversarului pentru această rundă este greu de acceptat.

Ultima repriză a adâncit frustrarea. Sharbatyan a urmărit conservarea avantajului, a evitat angajarea și a fragmentat lupta ori de câte ori a putut. În reprize de numai două minute, fiecare întrerupere cântărește mult pentru boxerul obligat să recupereze. Toleranța arbitrului de centru față de această desfășurare a contribuit, în aprecierea de față, la un final în care Butan a avut prea puțin timp de box efectiv pentru ofensiva sa.

Verdictul oficial a fost 2 – 3: două fișe de 29 – 28 pentru Butan și trei de 28 – 29 împotriva lui. O decizie împărțită nu dovedește, prin ea însăși, o nedreptate. Dar felul în care a fost punctată revenirea românului lasă motive serioase de nemulțumire. Argintul îi consemnează locul în clasament; parcursul și reacția sa într-o finală dificilă vorbesc mai mult despre valoarea lui.

Performanța României ar fi însă povestită incomplet dacă ne-am opri doar la cele două finale masculine. Patru dintre cele șase medalii au venit din concursul feminin.

Alessia Onofraș, la 63 de kilograme, a ajuns în finală după un succes categoric, 5 – 0, în fața turcoaicei Sudenur Yalgettekin. A pierdut apoi cu 2 – 3 în fața grecoaicei Dimitra Karpozilou.

Andreea Soare a câștigat și ea fără dubiu semifinala categoriei 80 de kilograme, cu poloneza Amelia Stepien. În finală, ucraineanca Diana Polișciuk s-a impus cu 5 – 0, iar românca a încheiat competiția cu argint. Daniela Ionică, la 46 de kilograme, și Andreia Militaru, la 75 de kilograme, au completat bilanțul cu două medalii de bronz. Contribuția fetelor a fost decisivă pentru poziția României între primele șase delegații ale campionatului.

Privind dincolo de podium, cifrele lotului masculin oferă un argument suplimentar pentru aprecierea acestei participări. În raportul alcătuit de mine pentru lotul băieților și care acoperă 20 de participări europene și mondiale din perioada 2011 – 2026, actuala ediție consemnează pentru cei nouă boxeri români 14 victorii din 22 de meciuri (rată de succes de 63,6%) și locul al doilea în funcție de depășirea sau nu a așteptărilor estimate în funcție de forța adversarilor întâlniți, evoluția de acum fiind depășită doar de Europenele de Juniori din 2020 de la Sofia.

La aceste vârste, fiecare succes trebuie însoțit de o întrebare despre ceea ce urmează. Cum păstrăm progresul? Cum oferim competiții potrivite, pregătire constantă și sprijin sportivilor care trec către niveluri tot mai exigente? Rezultatele juniorilor cer răbdare, inclusiv atunci când apar înfrângeri.

Budva a oferit motive concrete de încredere: controlul lui Cașu, capacitatea lui Butan de a reveni, cele patru medalii ale fetelor și victoriile băieților care au rămas la un pas de podium. Sportivii și antrenorii lor au construit o participare de care boxul românesc poate fi mândru. Se prefigurează o generație care merită șansa de a continua.