Boxul, spre deosebire de alte domenii de activitate, are acest merit că expune de cele mai multe impostura și încrederea nesusținută valoric. Când te-ai umflat în pene fără consistență, ringul devine cu adevărat cel mai singuratic loc de pe planetă. Pentru colosul Arslanbek Makhmudov aveam oarece considerație. Părea un boxer serios, care își vedea de treaba lui. În ciuda fizicului impropriu boxului și potrivit mai degrabă pentru lupte și a mișcărilor necontrolate ale capului care arătau ceva circuite prăjite, cariera lui părea să meargă în direcția dorită.

Apoi e venit meciul cu turcul Kabayel, care l-a adus cu picioarele pe pământ, piramida Makhmudov prăbușindu-se după lovituri repetate la corp și arătând o fragilitate pe care nimeni nu cred că o anticipa, mai ales că rusul se lăuda cu ceva vreme înainte cu mijlocul lui pe care nici barosul nu-l putea frânge.

Poate Kabayel n-o fi văzut filmarea, cert e că l-a umplut pe Makhmudov nu doar de pumni ci și de penibil, întreg netul distrându-se acum pe marginea barosanului care a învins barosul dar a ieșit aproape plângând din ring, cedând exact în locul cu care se lăuda, confirmând încă o dată expresia “dacă tăcea, filozof rămânea“.