Chiar dacă pentru marea majoritate a specialiștilor rezultatul înfruntării dintre Anthony Joshua și Oleksandr Usyk a fost o surpriză, el este mai degrabă o reintrare a lucrurilor pe făgașul firescului. Am spus-o atât în prezentarea partidei cât și celor care m-au chestionat în ultimele zile în legătură cu cine va câștiga, că în mod natural acesta ar trebui să fie meciul lui Usyk, Joshua având doar șansa loviturii devastatoare dată la momentul perfect. Și momentul perfect vine foarte rar dacă nu îl provoci.
Când forța brută stă în fața tehnicii, cea dintâi câștigă doar dacă este considerabil mai mare și e dublată de curaj nebunesc, așa cum a fost în cazul lui Mike Tyson. Azi noapte forța lui Joshua nu s-a putut manifesta în fața tehnici rafinate a lui Usyk. Ucraineanul a respectat perfect un plan de meci simplu dar eficient, bazat pe mișcare permanentă și lovituri executate în viteză din unghiuri.
În ultimul timp am avut parte de din ce în ce mai multe întâlniri penibile în ringul de box, unele ascunse sub termenul de demonstrații, altele pur și simplu împerecheri contra naturii pentru care a fost croit acest sport. Nu am scris despre ele și nu am să le fac reclamă nici în continuare, considerând că aduc grave prejudicii ideii de artă nobilă, dar imaginea lui Evander Holyfield îngenuncheat la 58 de ani, mă obligă la o reacție.
Din cele mai vechi timpul poporul a fost însetat de sânge. Dorința nestăvilită a publicului pentru circ a generat în toate epocile înfruntări care mai de care mai ciudate, de la pitici contra uriași, la oameni versus animale și tot felul de alte aberații făcute să atragă atenția. Nu e ceva nou ca dorința publicului de a vedea nemaivăzutul să dea naștere la anomalii, dar atunci când limitele decenței sunt întrecute, trebuie luată atitudine. În această lume condusă de interese și bani, puțini au curajul și își pot permite să o facă.
Tot respectul din acest punct de vedere pentru venerabilul comentator Jim Lampley, care văzând cum se mișcă Holyfield la antrenament, a refuzat să facă parte din proiect, retrăgându-se din postura de comentator. S-a dovedit că a avut dreptate, meciul fostului campion mondial la grea și supergrea fiind o tristă demonstrație de cât de jos pot unii să coboare pentru un pumn de dolari (mai mic sau mai mare).
Evident, cinicul președinte al WBC, Mauricio Sulaiman a declarat evenimentul un succes, raportându-se doar la vânzările de PPV-uri iubitorilor de grotesc, care au depășit 150 000. Dacă Mayweather vs Paul a mai fost cum a mai fost, amândoi fiind relativ tineri și capabili încă să ducă lovituri la cap, în cazul lui Holyfield, ale cărui reflexe s-au putut vedea cu ochiul liber din filmările de la antrenamentre ca fiind grav deteriorate de timp, lucrurile ar fi putut să devieze în tragedie. La aproape 60 de ani, după mai bine de zece ani de pauză, pumnii primiți puteai fi fatali.
Ne arătăm oripilați când câte un interlop neghiob lovește vreun bătrân care nu-i acordă prioritate la trecerea de pietoni, dar suntem dispuși să plătim ca să vedem același lucru în ring. Unde ne oprim? Care e limita? Cine trasează granițele decenței? Organizatorii sau organismele care guvernează acest sport, cu siguranță nu, ei fiind interesați doar de venit. Comisiile par și ele mai interesate de bănuți decât de securitatea și sănătatea oamenilor. Sportivii? Se pare că nu, ei fiind atrași de cântecul de sirenă al banilor ușor obținuți după ce au tocat milioanele câștigate la apogeu. Ce se va întâmpla când cele care vor suna vor fi sirenele ambulanței? Cine va răspunde? Ca de atâtea ori în istoria boxului, NIMENI. Vom spune ca în atâtea alte cazuri că așa a fost să fie.
Oscar De La Hoya anunță și el revenirea, Riddick Bowe la fel. Deja Roy Jones Jr și Mike Tyson s-au făcut de râs. Cât e de trist să îți vezi idolii tinereții agonizând în urale demente. Ce tragedie pentru box să își onoreze legendele punându-le să se bată între ele la vârste la care ar trebui să își legene nepoții. Cât de departe mai pot merge forța banilor și lipsa de scrupule? Pare că nelimitat. În realitate însă, ține de noi, câtă atenție acordăm, pentru că fiecare dintre noi suntem piața.
Așa cum există meciuri de vis, sunt și meciuri care nu ar trebui să aibă loc. Dacă visul tău e o înfruntare între un Evander Holyfield de 58 de ani și un Vitor Belfort de 44, poate ar trebui să te trezești, să-ți dai două palme și să-ți reevaluezi pasiunea pentru box.
“AND STILL ….” s-a auzit atât de trist în această dimineață la finalul întâlnirii dintre Manny Pacquiao și Yordenis Ugas consfințind cel mai probabil finalul carierei unuia dintre cei mai apreciați și iubiți practicanți ai nobilei arte din toate timpurile. Chiar dacă în termeni de box, lovituri care și-au atins ținta, dominare, etc,.. cubanezul Ugas a fost superior, pentru toți aceia care l-au mai văzut pe Manny cel puțin o dată, a fost clar că învingătorul din această dimineață s-a numit TIMPUL și nicidecum vreun locuitor al acestei planete. Spun asta pentru că oricare variantă precedentă a filipinezului l-ar fi amețit pe Ugas cu schimbările halucinante de unghiuri urmate de avalanșe de lovituri nimicitoare. Acum însă nu a mai fost ploaie, nici deplasare, nici nimic. Doar o inimă imensă care s-a ținut în viață cu energia amintirilor și a speranțelor celor care au crezut în el.
Sintetizând perfect declinul, marele Willie Pep spunea că trei sunt lucrurile care te părăsesc în box odată cu trecerea timpului: reflexele, bărbia și apoi prietenii. La aproape 43 de ani, a fost evident că Manny a trecut de prima fază. Au mai fost pierderi de viteză și urme ușoare de deprecieri ale abilităților de-a lungul timpului, dar de fiecare dată miezul era acolo. Acum însă, pentru prima oară picioarele n-au mai ascultat iar schimbătorul pentru viteza de reacție a rămas blocat într-o treaptă inferioară. Fără armele principale, a fost o victimă sigură și facilă pentru un adversar disciplinat, care și-a respectat planul de meci, înțepând cu jabul urmat de croșee largi de dreapta sau lovituri la un corp care refuza să asculte de creier și să plece de acolo.
Mai poate Ringondeaux la 40 de ani să facă ce nu a reușit când a fost în apogeul carierei? Primim răspunsul duminică dimineața, când titratul amator cubanez îl va întâlni pe mai tânărul John Riel Casimero într-un meci cu centura WBO pe masă.
Sorții nu sunt de partea lui, atât pariorii cât și cea mai mare a specialiștilor din box văzându-l învins, dar asta poate să-i fi oferit liniștea de care avea nevoie și să îi ia presiunea celebrității și a așteptărilor exagerate de pe umeri. La drept vorbind, după ce carieră dezolantă a avut în ringul profesionist, nici nu prea are ce să piardă. E vorba doar de a arăta clasa pe care a tot promis-o CV-ul lui de amator încununat cu două medalii olimpice de aur, și care, din diverse cauze, nu s-a mai materializat în meciurile pe bani.
Inițial aveam de gând să continui periplul prin ringul olimpic cu alte categorii de greutate dar finala de azi dimineață de la 75 de kilograme m-a obligat să modific desfășurătorul. Spiritul olimpic s-a mai manifestat încă o dată în pătratul magic de la Tokyo, când după două reprize controlate de ucraineanul Oleksandr Khyzhniak, câștigate pe toate cărțile de arbitraj cu 10-9, ultimele speranțe ale aspirantului Sousa, necunoscutul care până la acest moment nu obținuse nicio performanță notabilă, s-au materializat într-un croșeu de stânga magic care l-a pus la podea pe favorit și i-a adus cea mai înaltă distincție brazilianului.
A fost o olimpiadă extrem de disputată la 75 de kilograme, cu nume mari și meciuri spectaculoase, dar parcă planetele erau aliniate pentru Oleksandr Khyzhniak, boxerul care dominase copios în ultimii ani, campion european în 2017 și mondial în 2019, aurul olimpic fiind practic singurul care îi lipsea din palmares. Ultima înfrângere a lui Khyzhniak se pierde în negura timpului, ea fiind înregistrată acum mai bine de cinci ani, ceea ce pentru un boxer amator este un lucru aproape de incredibil. El și-a construit un stil de box derivat din celebrul peek-a-boo consacrat de Mike Tyson, bazat pe presiune ucigătoare, mișcare multă a trunchiului și lovituri fără încetare.
Așa cum spuneam, astrele părau să îi surâdă. A trecut rotund de japonezul Moriwaki Yuito în primul tur (5-0), apoi de dominicanul Cedeno Martinez și momentul cheie părea să fie în semifinala în care s-a duelat cu protejatul lui Manny Pacquiao, filipinezul Eumir Marcial. Și Marcial chiar l-a pus la grea încercare, cu tot ce a avut reușind pentru o bună bucată de timp să îi destructureze stilul cu lovituri puternice și combinații date pe plecare. A fost foarte aproape de surpriză, câștigănd primele două reprize pe trei cărți de arbitraj. Împins însă de la colț, Khyzhniak a mărit presiunea și volumul până la punctul la care adversarul său nu a mai putut să țină pasul, obținând la final o victorie grea dar meritată.
Prin victoria din finala categoriei 57 de kilograme, rusul Albert Batyrgaziev a devenit primul boxer profesionist din istorie care câștigă aurul olimpic din această postură. Dacă la Rio în 2016, cei trei profesioniști prezenți au dezamăgit, la Tokyo numărul lor a fost considerabil mai mare (40), cei mau mulți dezamăgind și aici, dar totuși câțiva au reușit să-și croiască drum până la medalii.
Și oponentul său din finală, americanul Duke Ragan avea deja patru meciuri la profesioniști, el semnând anul trecut cu Top Rank și având la ora aceasta patru partide câștigate. Batyrgaziev stă și aici mai bine, deși are doar trei meciuri, le-a câștigat pe toate înainte de limită în fața unor oponenți superiori ca palmares celor ai americanului. Finala olimpică ar putea fi începutul unei rivalități frumoase, cei doi devenind categoric mai marketabili după această participare, putând reedita duelul în ringul profesionist pe bani frumoși.
Parcursul. Corupția
La cum au arătat însă lucrurile acum, Batyrgaziev ar câștiga zece din zece, evoluția lui fiind de-a dreptul fulminantă iar volumul de lovituri extraterestru. Până la rus, nu am crezut că e posibil ca un pugilist să poată lovi continuu pe durata celor trei reprize. Parcursul lui la Tokyo a fost unul incomparabil mai greu decât al lui Ragan, el încrucisând mănușile în tururile precedente cu dominicanul Alexy de la Cruz, cu titratul mongol Tsendbaatar Erdenebat (bronz la mondialul din 2019) și cu triplul medaliat olimpic și campion mondial, cubanezul Lazaro Alvarez, meci care, din punct de vedere estetic și valoric, a fost finala categoriei. A fost capabil să crească nivelul de fiecare dată când lucrurile au stat sub semnul echilibrului și să câștige strâns dar indiscutabil.
Marele meci al săptămânii, de unificare a tuturor centurilor categoriei 154 lb dintre Jermell Charlo și argentinianul Brian Castano s-a terminat cu amândoi boxerii având brațele ridicate dar figurile dezamăgite. După douăsprezece reprize de luptă aprigă, surprinzător controlată în cea mai mare parte de nefavoritul Castano, arbitrii nu s-au putut pune de acord asupra celui care ar fi trebuit să intre în istorie ca fiind primul boxer de la categoria super welter care poartă la brâu toate cele patru centuri, așa încât au amânat verdictul pentru un viitor improbabil. Surpriza unei evoluții peste așteptări a celui programat să piardă, a activat coruptul mecanism de protecție care modifică realitatea după bunul plac al deținătorilor de bani.
Nelson Vazquez, incompetentul de serviciu
Unul din lucrurile bune în revenirea spectatorilor lângă ringul de box este sancționarea momentelor când bun simțul este încălcat flagrant. Huiduielile nu au rezolvat niciodată nimic și nici nu au schimbat vreo decizie nedreaptă, dar ele sunt garanția că nu totul poate fi cumpărat și corupt. Pentru că în definitiv despre corupție este vorba. Altfel nu poate fi nicicum explicat acel 117-111 dat de judecătorul Nelson Vazquez după un meci de la al cărui mijloc încolo un lucru s-a conturat foarte clar: Charlo nu mai putea să câștige decât dacă își oprea adversarul înainte de limită. Pierduse prea multe reprize din cauza inactivității și a prudenței excesive. Împins de la colț, a apăsat pe accelerație în ultimele trei runduri, câștigate de altfel pe toate cărțile de arbitraj (Steve Weisfeld, unul din cei mai buni arbitri din boxul profesionist, punctând în cea de-a zecea chiar cu 10-8) dar asta nu a compensat evoluția sub așteptări din restul partidei.
May 29, 2021; Las Vegas, Nevada; Devin Haney and Jorge Linares during their fight at the Michelob Ultra Arena at Mandalay Bay in Las Vegas, Nevada. Mandatory Credit: Ed Mulholland/Matchroom.
Sunt întâlnite deseori în box succese care spun despre tine mai mult decât ți-ai dori să se afle. Una din ele a fost și duminică dimineața., când deși avea brațul ridicat la finalul celor douăsprezece runde, Devin Haney își făcuse cunoscute slăbiciuni nebănuite la începutul meciului. Seria pe care Linares i-a aplicat-o în ultimele secunde din repriza a zecea i-a schimbat mersul spre colț din cel al virtualului campion în unul sinuos, necoordonat, al omului care pierduse legătura cu baza.
Au urmat alte două reprize în cel intitulat prea curând star a practicat un box jenant, agățându-se repetat de adversar în huiduielile tribunei și sub oblăduirea unui arbitru mult prea indulgent, până la izbăvitorul gong de final. Lipsa de stil arătată la prezentare când a apărut în pantaloni scurți semănând cu un puști rătăcit pe maidan, a fost reeditată de un final de meci neconform cu pretențiile clamate și extinsă mai apoi dincolo de corzile ringului prin declarațiile de după, în care Haney ignora ceea ce văzuse o lume întreagă, spunând cu dezinvoltura omului decuplat de realitate că nu a fost afectat de lovitură.
Din când în când, spre încântarea fanilor și dincolo de politici și intrigi, boxul pune pe ring tot ce are mai bun. Așa se va întâmpla duminică dimineața, când avem un eveniment rar și remarcabil, meci cu toate titlurile pe masă. Categoria super light (63.5 kg), protagoniștii, britanicul Josh Taylor (17-0-0, 13 KO), care are la brâu centurile IBF ȘI WBA și americanul Jose Ramirez (26-0-0, 17 KO), deținătorul celorlalte două titluri, WBC și WBO.
Doi boxeri de elită, neînvinși, aflați în apogeul carierei, se vor înfrunta pentru a decide cine va rămâne în istorie cu titulatura de undisputed, adăugându-și numele într-o companie selectă alături de cele ale lui Eddie Perkins, Carlos Hernandez, Sandro Lopopolo, Takeshi Fuji, Kostya Tszyu și Terence Crawford, predecesorii încoronați incontestabili ai categoriei super lightweight.
Josh Taylor – 30 ani
Boxer de gardă inversă, intră în joc cu 17 victorii, cele mai notabile la fostul campion IBF Miguel Vasquez, fostul campion WBC Viktor Postol, fostul campion IBF Ivan Baranchyk și fostul campion WBA Regis Prograis. Practică un stil de box eficient datorită presiunii pe care o pune pe adversar. Gama variată de lovituri pe care le stăpânește ține oponenții în aletă permanentă, neștiind dacă să se aștepte la un upercut sau croșeu, două din loviturile de bază.
Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă
Nicolae Iorga
Am avut vineri seară, după anunțarea deciziei din partida dintre Ionuț Băluță și Michael Conlan, senzația că orice ar fi făcut compatriotul nostru nu ar fi fost suficient pentru a-i fi ridicată mâna la final. Sunt convins că indiferent câți pumni ar fi dat și câtă presiune ar mai fi pus, cărțile celor trei judecători britanici ar fi arătat la fel. Nu este frustrarea tipic națională alimentată de tradiționala manie a persecuției, ci doar certitudine bazată pe experiență și pragmatism. S-a putut cu Doheny și Williams, nu a fost loc de interpretări cu Oliver Joyce, dar acum potul a crescut aproape de milionul de dolari, iar aici deciziile se complică în ramificații care se îndepărtează de evoluția propriu-zisă.
Am văzut aruncată în spațiul public ideea că a fost o greșeală imensă a staffului lui Ionuț că nu și-a impus arbitrii și privind lucrurile retrospectiv este clar că judecarea luptei a fost problema. Dar oare putea managementul lui Ionuț să facă acest lucru? Într-o lume bazată pe echitate, așa ar fi trebuit, dar cea în care trăim este departe de ideal.
Una din regulile de bază ale negocierii este să joci ceea ce îți poți permite. Aici, de o parte a mesei au stat Frank Warren și Top Rank, două din cele mai mari entități din boxul profesionist, iar de cealaltă parte … știe cineva cum îl cheamă pe managerul lui Ionuț? Conlan era numărul 1 la WBO, Ionuț era pe 9. Chiar e cineva cu rațiunea la el care să își imagineze că se putea bate cu pumnul în masă în aceste condiții ca să impui arbitrii? La capul de afiș al galei (Mthalane vs Edwards), care a fost meci cu centura mondială pe masă toți cei trei arbitri au fost britanici. Ar fi putut reprezentanții lui Ionuț să pretindă mai mult? Nu cred. Putea altcineva obține altceva? Nu cred. De același tratament se bucură și britanicii atunci când dau de alții cu bani mai mulți. La sfârșitul acestei săptămâni, la meciul Saul Canelo Alvarez vs Billy Joe Saunders, în ciuda protestelor englezului, toți cei trei arbitri vor fi americani. Meciuri de acest gen sunt de tipul acceptă sau pleacă iar cei care au lansat pe piață reproșurile cred că știu foarte bine acest lucru. Puterea financiară dictează regulile. Rău e atunci când decide și învingătorul.
