Nu cred că greșesc când spun că fost o dimineață mai intensă decât se aștepta majoritatea. Ceea ce trebuia să fie un galop de sănătate pentru favorit s-a transformat într-o victorie cu semne de întrebare din cauza controversei din repriza a cincea, când în urma unei lovituri pe centură, Usyk a căzut la podea fiindu-i permisă recuperarea maxim permisă de regulament, de cinci minute. Dar s-o iau cu începutul.

Pe o ploaie mocănească și pe un ring umed, despre care specialiștii noștri în fotbal ar fi spus că avantajează sportivul mai puțin tehnic, Oleksander Usyk a început mai bine meciul, controlându-l pe Dubois cu un jab foarte precis care l-a atins din toate unghiurile posibile punându-i în evidență rigiditatea și reflexele întârziate. Din repriza a treia, Dubois începe să țintească spre corpul ucraineanului cu lovituri de forță și în debutul rundei a cincea un croșeu upercutat pe sub brațele lui Usyk îl pune pe acesta la podea. Arbitrul de ring Luis Pabon stabilește repede că a fost o lovitură joasă și îi dă campionului timpul necesar de revenire. A fost momentul de cumpănă și totdată controversă a partidei.

A fost lovitură joasă?

E genul de fază la care e greu să stabilești un adevăr absolut, pentru că linia centurii este una interpretabilă și depinzând de cât de sus au tras boxerii șortul, de cum percepe arbitrul ideea de sub centură și, de multe ori, de contextul în care are loc partida, existând în trecut numeroase precedente în care la favorit înseamnă altceva decât la aspirant. Ce s-ar fi întâmplat dacă meciul era în Anglia iar la centru era unul din arbitrii de casă gen Marcus McDonnell sau Howard Foster, renumiți că merg până la sacrificarea reputației ca lucrurile să iasă cum trebuie pentru organizator? Cu siguranță ar fi început numărătoarea și s-ar fi considerat knockdown. Totdată cred că într-o asemenea situație nici Usyk nu s-ar fi tânguit foarte mult și s-ar fi ridicat înainte de opt încercând să se recupere o vreme prin evidarea contactului și deplasare permanentă.

Pe 26 august 1901 s-a născut Frankie Genaro, considerat unul dintre cei mai buni boxeri din istoria categoriei flyweight (112 lb – 50.8 kg). Ca amator a câștigat medalia olimpică de aur în 1920 la Antwerp, cu două zile înainte de a împlini 19 ani. La profesioniști a inregistrat un palmares aproximativ de 131 de meciuri, câștigând 80 și pierzând 20, restul fiind no decision, lucru obișnuit în acea perioadă.

Cele mai sonore victorii ale carierei au fost împotriva lui Pancho Villa, căruia i-a administrat 3 dintre cele 8 înfrângeri ale carierei.

Frankie Genaro a fost introdus în The Ring magazine Hall of Fame în 1973 și în International Boxing Hall of Fame in 1998. Moare în 1966 la vârsta de 65 de ani.

În această dimineață, într-o gală al cărei main event a fost anulat după ce Gilberto Ramirez a venit la cântar cu peste 5 kilograme mai greu decât maximul admis, Eric Tudor a trecut cu succes testul maturității într-un meci în care a fost pus la încercare din toate punctele de vedere. În fața unui adversar neînvins și care a venit să câștige, Tudor a trebuit să apeleze la toată experința acumulată, dovedind încă o dată o stăpânire de sine mult peste vârsta pe care o are.

Cu Brian Bomac McIntyre (antrenorul celebrului Terrence Crawford) în colțul său, Demoni Cato Cain (7-0-1, 6 KO) și-a jucat la maxim cartea din mânecă, practicând un box în forță care i-a testat lui Tudor din plin rezistența la lovituri.

După un început de meci pe care boxerul nostru l-a controlat, folosindu-și jabul ca să dicteze distanța și să seteze brațul din spate, Cato Cain ajustează strategia în reprizele 2 și 3, trecând la conducere prin agresivitate permanentă, contre violente și dublarea jabului dat din unghi pentru a contracara alonja superioară a lui Tudor. Românul cade în plasă timp de două reprize evoluând în ritmul adversarului ceea ce îi îngreunează mult misiunea. Arată însă un calm de invidiat și o bărbie solidă la câteva schimburi foarte dure în care îl implică adversarul.

Ca lucrurile să capete mai mult suspans, în debutul reprizei a patra, o ciocnire involuntară de capete provoacă o rană urâtă pe fruntea lui Tudor, el fiind nevoit să evolueze din acel moment cu sânge șiroindu-i pe față. Din fericire dacă pot spune așa, accidentul a fost și semnalul deșteptării, Tudor revenind la conducerea ostilităților și nemaipierzând nicio repriză până la final. Un final care avea să confințească victoria meritată a lui Eric cu un exagerat 80-72 pe o carte de arbitraj și mult mai realistul 78-74 pe celelalte două, acesta fiind și scorul cu care am punctat eu.

Una peste alta o luptă fantastică, care a arătat că Eric Tudor e un prospect solid, de la care așteptăm multe vești bune în viitor.