A devenit aproape reflex ca atunci când lucrurile merg prost, sa nu găsești pe nimeni acasă. “La plăcinte înainte, la război, înapoi” e deviza călăuzitoare pentru mai toate activitățile din spațiul nostru public. Înfrângerile nu fac rating, nu aduc capital electoral, nu binedispun în general dar în cazul nostru nici nu trag semnale de alarmă. Cea mai la îndemână strategie este datul la fund în speranța că nimeni nu va face valuri.
Deodată nu-i mai vezi pe la recepții ori la știri, iar atunci când sunt prinși în direct, nici vorbă să-și asume ceva. Ei, președinții de federații,directorii de departamente sau antrenorii n-au știut, habar n-au avut. Sunt aspri însă și promit măsuri astfel încât așa ceva să nu se mai întâmple. Și evident că se va întâmpla din nou dar ei vor fi iar pregătiți cu tăceri lungi, acuze și explicații. Pentru că scaunele lor stau nu pe baze de performanțe ci pe recomandări politice.
Vinovați sunt exclusiv sportivii, bătuți, neplătiți dar cu care parveniții se împăunează pe podiumurile de premiere și de pe urma cărora își iau lefurile generoase. E jenant să ai atâția sportivi prinși dopați dintr-o dată și nici o demisie la vârf. E penibil să treacă ani și ani fără nici o medalie iar la conducere să regăsești aceleași personaje. Strategii care omoară perspectivele sunt girate parcă la infinit de decidenți iraționali. Rezultatul? Minim istoric de sportivi calificați la Olimpiadă, zero medalii la proaspăt încheiatul Campionat Mondial de Box Feminin, întreg lotul de kaiac-canoe dopat, scandaluri cat cuprinde. Dar vorba aia “zâmbește, mâine va fi și mai rău”.
