După primele șase reprize, nimic nu anunța ceea ce avea să urmeze. Totul decurgea conform planului și pronosticului pe care îl dădusem. Moses Itauma câștiga repriză după repriză, lovindu-și adversarul din toate pozițiile cu tot arsenalul. Apoi, s-a întâmplat ceva ce am mai văzut doar de vreo două ori de când urmăresc box profesionist, și anume ca un sportiv să cedeze sistemic, să cadă fizic și să fie părăsit de coordonare în timp ce era în control total. În repriza a noua, după ce fusese trimis la podea și dominat aproape întregul meci, croatul a rămas singurul dintre cei doi capabil să continue.

Prosopul alb a venit din colțul lui Moses Itauma cu mai puțin de un minut rămas din repriza a noua. Aproape în același moment, arbitrul Howard Foster se pregătea să oprească lupta. Tânărul britanic se clătina printre corzi, cu picioarele incapabile să mai urmeze comenzile pe care mintea încerca să le dea. Filip Hrgovic a avut de îndeplinit doar o formalitate, nu cu eleganța unui om care dominase meciul, ci cu disperarea lucidă a unuia care înțelesese că singura lui șansă sosise. La 2:27 din repriza a noua, acea șansă a devenit titlul mondial IBF la categoria grea.

Cu câteva minute mai devreme, un asemenea final părea aproape absurd. Itauma fusese mai rapid, mai precis și mai inventiv. Îl trimisese pe Hrgovic la podea în repriza a doua. Îl lovise la cap și la corp, îl întorsese și îl obligase să reacționeze la o viteză pe care croatul nu o putea egala. După trei reprize, statisticile arătau imaginea unui măcel: raportul loviturilor de forță care și-au atins ținta era de 40-1 în favoarea britanicului. După șase reprize, 109 lovituri conectate de Itauma și numai 48 de Hrgovic. Britanicul părea să se apropie nu doar de victorie, ci de locul pe care industria boxului îl rezervase deja pentru el.

Dar Hrgovic nu dispăruse, iar într-un meci de box, a nu dispărea poate fi uneori o formă de strategie.