A fost un weekend extrem de încărcat de box, cu carduri promițătoare, care în cea mai mare parte au onorat așteptările. Cea mai convingătoare evoluție a fost a lui Vergil Ortiz Jr., care după ce a trecut prin cei mai buni pumni ai lituanianului Egidijus Kavaliauskas (22-1-1, 18 KO), l-a îngenuncheat cu clasa în repriza a opta, după ce îi provocase cinci numărători, arătând că are tot ce trebuie pentru a testa înălțimile. La doar 23 de ani, Ortiz a ajuns la 18 victorii, toate prin KO, declarîndu-se pregătit pentru detronarea lui Terence Crawford.
Mai poate Ringondeaux la 40 de ani să facă ce nu a reușit când a fost în apogeul carierei? Primim răspunsul duminică dimineața, când titratul amator cubanez îl va întâlni pe mai tânărul John Riel Casimero într-un meci cu centura WBO pe masă.
Sorții nu sunt de partea lui, atât pariorii cât și cea mai mare a specialiștilor din box văzându-l învins, dar asta poate să-i fi oferit liniștea de care avea nevoie și să îi ia presiunea celebrității și a așteptărilor exagerate de pe umeri. La drept vorbind, după ce carieră dezolantă a avut în ringul profesionist, nici nu prea are ce să piardă. E vorba doar de a arăta clasa pe care a tot promis-o CV-ul lui de amator încununat cu două medalii olimpice de aur, și care, din diverse cauze, nu s-a mai materializat în meciurile pe bani.
Errol Spence Jr a fost depistat cu o ruptură de retină la ochiul stâng la unul din controalele medicale, ceea ce îl face indisponibil pentru partida din 21 august pe care ar fi trebuit s-o dispute împotriva lui Manny Pacquiao. Americanul va suferi o operație miercuri și în cazul în care lucrurile vor evolua bine, se așteaptă ca meciul cu Pacquiao să fie reprogramat, desigur dacă acesta va câștiga în fața înlocuitorului, cubanezul Yordenis Ugas (26-4, 12 KO).
Lucrurile s-au mișcat rapid după ieșirea lui Spence din peisaj, Ugas intrând rapid în cărți ca cel mai natural adversar al lui Pacquiao. Cubanezul era programat să își apere centura WBA la 147 lb în undercardul galei în fața lui Fabian Maidana, promovarea în main event fiind șansa pe care a tot așteptat-o în cei unsprezece ani de carieră la profesioniști. De cealaltă parte, Pacquiao va fi în poziția de a-și putea recâștiga centura de care fusese deposedat pentru lipsa de activitate.
Chiar dacă pentru Pacquiao pare o scădere în calitatea oponentului, meciul cu Ugas nu o să fie deloc ușor. Cubanezul este recunoscut ca unul din boxerii de elită a categoriei welter, ultima lui înfrângere datând de acum doi ani și jumătate și fiind una controversată în fața lui Shawn Porter.
Pacquiao va avea ceva de lucru pentru a găsi modalitățile prin care să poată să se apropie de Ugas, acesta din urmă având avantajul înălțimii, a brațelor mai lungi, dublate de un box pe contră eficient. Ugas a demonstrat în meciul cu Porter că e capabil să stea la bătaie atunci când situația o cere și că are inimă și bărbie care duc lovituri puternice.
Rămâne de văzut în ce măsură va fi capabil stafful filipinezului să adapteze strategia de luptă la noile condiții, dar la ce experiență are Manny, acest lucru nu ar trebui să fie deloc o problemă.
Armata mea a câștigat pentru că a știut pentru ce luptă – Oliver Cromwell
Din punct de vedere pugilistic, a fost fără discuție olimpiada cubanezilor. Patru medalii de aur și una de bronz, însoțite de un box încântător îi readuc în atenția lumii. Traiectorii perfecte, reflexe incredibile și, parcă față de trecut, disponibilitate de a sta la schimburi atunci când situația a cerut-o, toate acestea au repus boxul artistic la locul lui, în top.
Una din categoriile cele mai spectaculoase a fost 63 de kilograme, care a aliniat la start mai multe nume care sperau la podiumul olimpic. Campionul mondial și medaliat cu argint de la Rio, Sofiane Oumiha, vicecampionul mondial din 2019, trecut între timp la profesioniști, Keyshawn Davis, britanicul Luke McCormack sau indianul Manish Gaushik, râvneau cu toții la lauri fiecare îndreptățit în felul lui. Dar eclipsa lor, s-a numit Andy Cruz.
Acesta a defilat prin pătratul magic, predând adevărate lecții de măiestrie celor pe care i-a întâlnit în cale și pe care i-a învins fără drept de apel. Îmbinând perfect pumnii cu dansul, suplețea cu reziliența, a readus aminte motivul pentru care boxul a primit titulatura de artă. Luke McCormack, Wanderson Oliveira, bravul australian Harry Garside și promițătorul prospect american Keyshawn Davis nu au avut ce face decât să învețe lecția înfrângerii și să accepte superioritatea boxului în altă viteză practicat de cubanez.
Fiecare meci al lui spune câte o scurtă poveste despre munca imensă și sacrificiile ce stau în spatele gloriei. Câte nouă minute de spectacol la fiecare întâlnire și o binemeritată medalie de aur, prima din cariera lui Cruz, care la cei 25 de ani încă mai poate arăta multe pe ringul amator.
Pentru ambii medaliați cu bronz, rezistentul armean Hovhannes Bachkov și mai mult decât pitorescul australian Harry Garside (a apărut cu unghiile vopsite declarând că și-a dosit să vină în rochie la ceremonia de deschidere dar a renunțat pentru a nu inflama spiritele), a fost cea mai bună performanță a carierei. Și-au jucat șansele corect, arătând cel mai bun box de care au fost în stare, învinși fiind doar de cei mai buni ca ei.
Cât despre ceilalți aspiranți, Keyshawn Davis are deja trei meciuri la profi și viitorul i se arată promițător. Sofiane Oumiha a anunțat și el că vrea să treacă la meciurile pe bani adevărați, dar KO-ul încasat de la Davis e foarte posibil sa îi reșeze aspirațiile pe baze mai realiste.
Inițial aveam de gând să continui periplul prin ringul olimpic cu alte categorii de greutate dar finala de azi dimineață de la 75 de kilograme m-a obligat să modific desfășurătorul. Spiritul olimpic s-a mai manifestat încă o dată în pătratul magic de la Tokyo, când după două reprize controlate de ucraineanul Oleksandr Khyzhniak, câștigate pe toate cărțile de arbitraj cu 10-9, ultimele speranțe ale aspirantului Sousa, necunoscutul care până la acest moment nu obținuse nicio performanță notabilă, s-au materializat într-un croșeu de stânga magic care l-a pus la podea pe favorit și i-a adus cea mai înaltă distincție brazilianului.
A fost o olimpiadă extrem de disputată la 75 de kilograme, cu nume mari și meciuri spectaculoase, dar parcă planetele erau aliniate pentru Oleksandr Khyzhniak, boxerul care dominase copios în ultimii ani, campion european în 2017 și mondial în 2019, aurul olimpic fiind practic singurul care îi lipsea din palmares. Ultima înfrângere a lui Khyzhniak se pierde în negura timpului, ea fiind înregistrată acum mai bine de cinci ani, ceea ce pentru un boxer amator este un lucru aproape de incredibil. El și-a construit un stil de box derivat din celebrul peek-a-boo consacrat de Mike Tyson, bazat pe presiune ucigătoare, mișcare multă a trunchiului și lovituri fără încetare.
Așa cum spuneam, astrele părau să îi surâdă. A trecut rotund de japonezul Moriwaki Yuito în primul tur (5-0), apoi de dominicanul Cedeno Martinez și momentul cheie părea să fie în semifinala în care s-a duelat cu protejatul lui Manny Pacquiao, filipinezul Eumir Marcial. Și Marcial chiar l-a pus la grea încercare, cu tot ce a avut reușind pentru o bună bucată de timp să îi destructureze stilul cu lovituri puternice și combinații date pe plecare. A fost foarte aproape de surpriză, câștigănd primele două reprize pe trei cărți de arbitraj. Împins însă de la colț, Khyzhniak a mărit presiunea și volumul până la punctul la care adversarul său nu a mai putut să țină pasul, obținând la final o victorie grea dar meritată.
Prin victoria din finala categoriei 57 de kilograme, rusul Albert Batyrgaziev a devenit primul boxer profesionist din istorie care câștigă aurul olimpic din această postură. Dacă la Rio în 2016, cei trei profesioniști prezenți au dezamăgit, la Tokyo numărul lor a fost considerabil mai mare (40), cei mau mulți dezamăgind și aici, dar totuși câțiva au reușit să-și croiască drum până la medalii.
Și oponentul său din finală, americanul Duke Ragan avea deja patru meciuri la profesioniști, el semnând anul trecut cu Top Rank și având la ora aceasta patru partide câștigate. Batyrgaziev stă și aici mai bine, deși are doar trei meciuri, le-a câștigat pe toate înainte de limită în fața unor oponenți superiori ca palmares celor ai americanului. Finala olimpică ar putea fi începutul unei rivalități frumoase, cei doi devenind categoric mai marketabili după această participare, putând reedita duelul în ringul profesionist pe bani frumoși.
Parcursul. Corupția
La cum au arătat însă lucrurile acum, Batyrgaziev ar câștiga zece din zece, evoluția lui fiind de-a dreptul fulminantă iar volumul de lovituri extraterestru. Până la rus, nu am crezut că e posibil ca un pugilist să poată lovi continuu pe durata celor trei reprize. Parcursul lui la Tokyo a fost unul incomparabil mai greu decât al lui Ragan, el încrucisând mănușile în tururile precedente cu dominicanul Alexy de la Cruz, cu titratul mongol Tsendbaatar Erdenebat (bronz la mondialul din 2019) și cu triplul medaliat olimpic și campion mondial, cubanezul Lazaro Alvarez, meci care, din punct de vedere estetic și valoric, a fost finala categoriei. A fost capabil să crească nivelul de fiecare dată când lucrurile au stat sub semnul echilibrului și să câștige strâns dar indiscutabil.
Boxul profesionist autohton funcționează după premisa “Azi în Timișoara, mâine tot în Timișoara“, încăpățânarea familiei Biea de a nu se da bătută în fața obstacolelor aducând în continuare plusvaloare orașului de pe Bega și boxului românesc, Flavius și Roxana reprezentând plămânul prin care încă mai respiră această ramură așa zis profesionistă sufocată de incompetență și nepăsare.
Așa cum am mai spus aici, am fost prezent la gala organizată de ei în 2019 și am văzut câtă bătaie de cap și resurse implică o asemenea acțiune. Nopți nedormite, drumuri nesfârșite, zeci de persoane implicate nonstop în sutele de aspecte de care trebuie ținut cont pentru ca evenimentul să iasă bine. Și totul pentru ca la final să contabilizezi pierderi, datorii și eventual reproșuri. Pentru cine își imaginează că e simplu, îl invit să încerce să plătească bursa unui singur luptător, oricare ar fi el.
Cu toate acestea, familia Biea nu a renunțat. A continuat să viseze și mai ales să acționeze iar perseverența le-a fost răsplătită. Au deschis o sală de vis, au creat în jurul lor o comunitate de oameni pasionați de sport, sănătate și bune intenții și vineri vor duce lucrurile mai departe organizând prima și singura gală de box profesionist din acest an din România. Vor urca în ring luptători consacrați, cum ar fi Flavius Biea (19-1-0) și Emil Pop (22-0-1), boxeri aspiranți (Mihai Desrobitu, Lucian Lazăr), dar și nume cunoscute din kickbox și aduse pentru a-și deschide perspectivele și în ringul de box (Amansio Paraschiv, Bogdan Stoica, Ionut Iancu).
Reprezentanta boxului românesc la Jocurile Olimpice de la Tokyo a debutat în forță, obținând la finalul a trei runde entuziasmante prima victorie olimpică feminină pentru boxul nostru (boxul fetelor a fost introdus la olimpiadă începând cu 2012, an în care am fost reprezentați de Mihaela Lăcătuș care însă a pierdut în primul tur).
După un turneu de precalifcare extrem de reușit, în care s-a oprit doar în semifinale unde a fost învinsă de senzația momentului, italianca Irma Testa, Claudia confirmă forma ascendentă și la Tokyo, fiind la un singur pas de visul suprem, medalie în cea mai titrată competiție planetară. Mai îmbucurător decât rezultatul, este boxul practicat de ea, unul adaptat rigorilor moderne, agresiv, bazat pe volum și forță, dublat de o condiție fizică ce îi permite să mențină ritmul ridicat până la gongul final.
În optimile de finală de la Tokyo, Claudia nu i-a lăsat nici o șansă somalezei Ali Ramla Said Ahmed, pe care a dominat-o de la cap la coadă adjudecându-și rotund cele trei reprize pe toate cărțile de arbitraj. Povestea oponentei sale este una de-a dreptul fascinantă, ea fugind cu familia din Somalia din cauza războiului civil în care unul din frații ei a fost ucis, fiind la un pas de moarte după ce mama ei a spălat-o cu insecticid pentru a o scăpa de păduchi, iar mai apoi practicând în secret boxul ani de zile, mama ei neștiind că fiica sa se bate în ring nici când a obținut titlul de campioană națională în Marea Britanie, țara de adopție. Un alt fapt care îi condimentează bibliografia, este acela că nu își cunoaște ziua de naștere, actele familiei fiind distruse odată cu fuga lor, ea știind doar că s-a născut în luna iunie.
Cu câteva minute în urmă a fost făcut anunțul oficial al meciului dintre Anthony Joshua și Oleksandr Usyk, care se anticipa de ceva vreme că va avea loc pe data de 25 septembrie pe stadionul celor de la Tottenham Hotspur din Londra.
Locația
Este pentru prima oară când stadionul echipei de fotbal Tottenham Hotspur este folosit pentru box. Tot aici a fost programat inițial și meciul Anthony Joshua – Kubrat Pulev în vara lui 2020, dar a fost amânat din cauza virusului, având loc în cele din urmă pe Wembley. Capacitatea este de peste 60 000 de locuri și mai mult ca sigur, dacă pandemia nu va escalada încurcând planurile, toate vor fi ocupate la gongul de start.
Forță versus tehnică
Joshua își va pune la bătaie centurile WBA, WBO și IBF în fața periculosului ucrainean care vine să se impună în ierarhia supergreilor din poziția de campion absolut la categoria cruiserweight. Ambii luptători au fost încununați cu aurul olimpic la amatori, ceea ce sporește clasa acestei înfruntări.
Parcursul excepțional la cruiser a lui Usyk, unde a înregistrat victorii spectaculoase la Marco Huck, Mairis Briedis, Murat Gassiev sau Tony Bellew, a creat un orizont de așteptare foarte ridicat, încă neonorat de la trecerea la grei, unde i-a învins pe Chazz Whiterspoon și Dereck Chisora după evoluții în care a încasat mai mult decât era cazul și nu a arătat plusul de forță pe care lumea boxului îl aștepta odată cu urcarea în greutate. Acum are ocazia să intre pe ușa din față cu surle și trâmbițe, o eventuală victorie la Joshua închizând chiar și gurile cele mai sceptice.
Marele meci al săptămânii, de unificare a tuturor centurilor categoriei 154 lb dintre Jermell Charlo și argentinianul Brian Castano s-a terminat cu amândoi boxerii având brațele ridicate dar figurile dezamăgite. După douăsprezece reprize de luptă aprigă, surprinzător controlată în cea mai mare parte de nefavoritul Castano, arbitrii nu s-au putut pune de acord asupra celui care ar fi trebuit să intre în istorie ca fiind primul boxer de la categoria super welter care poartă la brâu toate cele patru centuri, așa încât au amânat verdictul pentru un viitor improbabil. Surpriza unei evoluții peste așteptări a celui programat să piardă, a activat coruptul mecanism de protecție care modifică realitatea după bunul plac al deținătorilor de bani.
Nelson Vazquez, incompetentul de serviciu
Unul din lucrurile bune în revenirea spectatorilor lângă ringul de box este sancționarea momentelor când bun simțul este încălcat flagrant. Huiduielile nu au rezolvat niciodată nimic și nici nu au schimbat vreo decizie nedreaptă, dar ele sunt garanția că nu totul poate fi cumpărat și corupt. Pentru că în definitiv despre corupție este vorba. Altfel nu poate fi nicicum explicat acel 117-111 dat de judecătorul Nelson Vazquez după un meci de la al cărui mijloc încolo un lucru s-a conturat foarte clar: Charlo nu mai putea să câștige decât dacă își oprea adversarul înainte de limită. Pierduse prea multe reprize din cauza inactivității și a prudenței excesive. Împins de la colț, a apăsat pe accelerație în ultimele trei runduri, câștigate de altfel pe toate cărțile de arbitraj (Steve Weisfeld, unul din cei mai buni arbitri din boxul profesionist, punctând în cea de-a zecea chiar cu 10-8) dar asta nu a compensat evoluția sub așteptări din restul partidei.
Magazin de ring 